iepele

ne îmbătaserăm rău în noaptea aia am vomitat lumină unul peste altul până n-am mai rămas nimic

dimineață ne pipăiam ca două cârtițe ne adulmecam pielea pleoapele ne atârnau grele inutile aproape până la pământ abia mai puteam sta în picioare

auzeam cum respiră lucrurile prin cameră din fotografia ta alb negru în care îți prinzi părul în coc stai cu spatele  într-o rochie înflorată și privești marea se auzeau valurile o pleoapă îmi sângera pe podea nu ne mai aminteam numele unul altuia nici nu mai aveam nevoie de asta câtă vreme aveam un singur miros te auzeam prin cameră cum îmi adulmecai o cămașă era singura mea cămașă pentru că nu aveam nevoie de haine nu ieșisem niciodată din camera aia unde fotografiile se auzeau atât de bine unde hainele miroseau atât de frumos și unde pleoapele sângerau cel mai puțin

e foarte probabil să nu murim niciodată am adus vorba pentru că toată lumea vorbește despre moarte pentru că nu am trăit niciodată eu am fost doar un petic de iarbă din care pășteau iepele viselor tale

Foto © Rareș Petrișor

Leave a Reply