dragoste în vremea magiunului

cuvintele țâșnesc din frunze moarte și îmi împroașcă diminețile cu sânge miroase a tristeți coapte a îmbrățișări confiate oale imense cu sânii goi de astă vară fierb la foc mic îndesându-se printre amintirile mele căutându-și un loc opărit ferit de lumină unde pot bolborosi până în primăvară

și brațul tău îmi sfârâie carnea /un fier înroșit/ mă zvârcolesc de durere și urlu aruncându-mă într-o pară pistruiată care mă absoarbe mult prea încet în timp ce fierbe și aburul ei mă amețește și mă lasă să îmi șterg sângele de pe ferestrele dimineților ca și cum aș mai fi puțin în putere dar buzele tale sunt acum din magiun te reverși peste mine ca o lavă care-mi străpunge carnea cu așa o ușurință mă dezosează mă unge cu mirul prunilor și al merilor și al perilor și al vișinilor și cireșilor și persicilor și caișilor și al viței de vie și peste oasele mele crește carnea ta numai bună de pusă în borcane și așezată cuminte în rafturi cu etichete colorate așteptând în întuneric să o guste cineva înghețând sub o mantie șubțire de praf străbătută uneori doar de pași fragili ai unui păianjen imponderabil cu ochii spre tavanul mucegăit și cu amintirile îngropate adânc în pământ

poate până la primăvară când carnea o să-mi cadă din nou de pe oase sângele de pe ferestre va pleca odată cu ultima zăpadă și din mine vor începe să crească muguri de pruni și cireși poate chiar și caiși tulburați din când în când doar de tremurul unei adieri sau de chelălăitul câinilor ce s-or coțăi frenetic

Leave a Reply