președintele meu

I declare before you all that my whole life, whether it be long or short, shall be devoted to your service and the service of our great imperial family to which we all belong.

Regina Elisabeta a II-a, discursul ținut când împlinea 21 de ani (1947)

*-*-*

România, împărțită în trei mari straturi distincte din punctul de vedere al statusului și așteptărilor, își dorește trei tipuri de președinți: “superiorii” își doresc un președinte obedient, bun de pus pe rană/în ramă, clasa de mijloc își dorește un președinte discret și eficient, iar oamenii simpli par să-și dorească un zmeu care să înroșească săbiile și să decapiteze balaurii, între două episoade ale magnificului Suleiman.

România, împărțită în trei mari straturi distincte din punct de vedere al moralității, își asumă rolul de judecător suprem în fața eșafodului pe care urcă tiptil, din când în când (o dată la 5 ani, mai nou), tot felul de personaje cu veleități de lider. Și, în mod democratic, alegem.

Ei bine, lucrurile nu stau deloc așa. Alegerile nu sunt deloc libere, chiar dacă mecanismul este perfect democratic. Politica este o fabrică de produse de consum: alegi din ceea ce ți se oferă. 

Laboratoarele dogmatice ale partidelor, din ce în ce mai perfecționate, ajutate de consultanți străini foarte încercați pe diverse “fronturi” în care au asistat (la) lovituri de stat și instalări de lideri extremiști printre altele, construiesc produse pe care politicienii cred că le dorim și le consumăm cu plăcere. În realitate, nu ne plac deloc, dar trebuie să facem o alegere. Așa cum nu poți construi tu detergentul sau automobilul ideal: te mulțumești cu o selecție “rezonabilă”, în funcție de buget, mofturi, sfaturile prietenilor, propria rațiune/emoție. Alegerile nu devin decât un mare compromis general acceptat, până la urmă. Așa cum Dacia era cea mai bună mașină de pe pământ, când exista numai ea.

Să fie clar: nu există nicio relație directă între așteptările masei de alegători și viitorul președinte ales. Singurele legături, indirecte, sunt câteva sondaje de opinie amețite, niște focus-grupuri pripite înainte de alegeri, vocile aparent influente ale unor lideri de opinie care consumă timpi de antenă pe la diverse televiziuni. Produsul, președintele meu, se naște dintr-un aluat pe care nici nu apuc să-l văd înainte de a intra la cuptor.

Ierarhiile politice se cuceresc greu în România. Te înrudești cu cine trebuie, “contribui” la diverse campanii ale unor lideri deja consacrați. Lupta pentru platforme s-a transformat în lupta pentru atenție. Puncte de rating. Postură. Felul în care îți stă cravata. Eficiența cu care vituperezi. Asprimea din privire. Odată locul câștigat, laboratorul de partid te transformă în “liderul potrivit”, nu liderul dorit. În plus (sau în minus, aș zice), în campaniile electorale prezidențiale sunt și mize financiare uriașe, mai ales în economii emergente cum este și România, economii în care legislația se schimbă după ureche, iar justiția calcă-n străchini: nu vorbim despre afacerile trecute și actuale care pot deveni recurente și care mai bine rămân sub mantia precaută a tăcerii, ci mai ales despre cele care vin, (inter)mediate de… toți oamenii președintelui.

*-*-*

Nimeni nu este naiv să creadă că liderii populari, apăruți de obicei în momente extrem de tensionate/disperate, sunt rezultatele spontane ale unui context istoric, de la Revoluția Franceză încoace. Dar parcă mi-ar plăcea să știu că președintele meu mergea cu bicicleta și înainte de campanie, că ieșea la dat zăpada din fața blocului, că merge distrat serile, prin ploaie, că a scris cel puțin zece scrisori de dragoste, că știe să-mi explice rațional și emoțional ce înseamnă “patrie”.

Din supermarketul politic românesc nu mai cumpăr nimic, de multă vreme. Prefer producătorii mici, independenți, cu produse crescute organic, la soare. Care cresc odată cu anotimpurile, odată cu România.

Trebuie să punem mâna cât mai repede să ne creștem liderii pe care ni-i dorim. Noi, nu ei. Lideri pârguiți, arși de soare, cu leadershipul mare, nu glumă. Pentru că, dacă zgârii noroiul până-ți rupi unghiile, dai de o Românie frumoasă pe care clasa politică de azi nu o merită.

Și pentru că președintele meu trebuie să mă inspire.

foto: Regina Elisabeta a II-a în Land Roverul său, într-o plimbare prin Sandringham Estate, Norfolk ©Western Morning News, UK

Leave a Reply