Dumnezeu mi-a trimis o factură proforma

Donc, je crois qu’ils (România și Bulgaria – n.r.) ont manqué une bonne occasion de se taireconferință de presă Jacques Chirac, președintele Republicii Franceze, 17 februarie 2003.

Every time I have a dispute with my wife, I shout at my sons, spunea, la câteva zile, prim ministrul Adrian Năstase, câteva zile mai târziu, la Bruxelles. So Mr. Chirac’s problem is apparently with the Americans, not with Romania and Bulgaria.

Declarația dlui.Chirac a indignat țările mici, Bulgaria și România; declarația dlui.Năstase a răcorit binișor cefele înfierbântate ale preșcolarilor într-ale Europei celor mari. Niște cuvinte care nu aveau să fie iertate prea ușor – uitate niciodată. Ne-am bucurat ca un copil cu buza spartă că a venit tătucu’ și le-a tras-o peste bot, chiar în curtea școlii. Cum a plătit dl.Năstase și cum am plătit toți asta e o altă poveste care nu e relevantă aici. E relevant doar că totul se plătește, într-un fel sau altul. Dar nu trebuia să se ajungă aici. Istoria plesnește pe toată lumea în mod egal. Din păcate, nu așa cum și nu atunci când ne dorim.

Am fost în Franța de cel puțin 20 de ori. Am locuit în Franța. Am fost umilit în Franța. Voi mai fi umilit în Franța. M-am obișnuit cu asta și suport, pentru că fiecare trebuie să ia asupră-i o parte de responsabilitate. Practic, încasăm pe propria piele rezultatele incapacității politice, la nivel de stat, din România și Franța. E încă un semn de impotență a sistemelor, de rupere totală de realitate, de bătut cu lingura-n oale doar ca să facem zgomot electoral și să ne arătăm colții pe la talk-show-uri. Fie în Hexagon, fie pe malul Dâmboviței.

Dar unele lucruri depășesc cu mult granița toleranței maxim admisibile pe cap de european: ceea ce i s-a întâmplat bietului domn Mungiu, vinovat pentru succes, vizibilitate și pentru originea impură. Oftând după frumusețea imperiului caduc, francezul ocolește cu grijă ariciul islamic* și mai trage un șut în mămăliga românească.

Problema nu e că n-are cine să dea o replică francezilor, călcând în picioare zeci de ani de relații diplomatice și economice solide. Problema e că nici românii, nici francezii nu sunt în stare să spună cine sunt. Nu te poți duce mereu la doamna dirigintă, arătându-i pe Brâncuși, Tzara, Coandă, Cioran. Naționalismul e mort de ceva vreme, dar toată lumea a lipsit de la priveghi. La doamna dirigintă trebuie să te duci cu statistici, cu răbdare de fier și mușchi elastici. Trebuie să-i explici ce te face pe tine special și de ce nu te poate alunga oricine din curtea școlii, așa, cu o flegmă.

Apoi, domnule Mungiu, pare simplu de zis, dar un palmier, fie și de aur, e doar un palmier. Se poate returna, cu grație.

Desigur, situația e mai complicată de-atât. Mereu e.

*și alte animale

2 Comments

  1. vasile breslasu

    Ar fi minunat ca romanii care muncesc in strainataturi sa se opreasca din munca TOTI ODATA, trei zile consecutiv. Asa ar intelege tot francezu’ (si italianu’ si englezu’ etc) ca putini romani cersesc si multi romani muncesc.

Leave a Reply