un nasture era tot ce contá

atâta magie în jurul unei simple intrări pe ușă proiectam trupuri brațe coapse în spațiul întunecat al micii mele vămi – un hol în capul scărilor o bucată de ciment mozaicat pe care eu nu puteam sta drept din cauza acoperișului mansardat, dar pe care mă opream, uneori, să-mi lipesc creștetul de fereastra rece, în pantă, pe care se așeza mereu câte-o frunză, un vreasc sau găinaț – acolo de unde se desprindeau femei minunate care încrustau pentru totdeauna în camera mea un parfum sau doar cu o boare rece

unele rămâneau altele plecau cele mai multe plecau dintre cele care rămâneau unele rămâneau puțin mai mult și apoi din nou ceva magic se întâmpla totul în jurul meu căpăta un rost poveștile se povesteau unele se inventau în jurul fiecărui fir de praf pentru că telefoanele nu sunau pentru că zgomotele nu se născuseră pentru că poezia era doar un fitil de lumânare care sfârâia făcând să tremure mica baltă de seu din juru-i și eu priveam fascinat lumina visând cu ochii deschiși cum se face iarnă și apuc fecioarele de talie și le strâng până le fur toată promoroaca de pe marginea nărilor apoi le tăvălesc prin nămeți și le găsesc nasturele acel nasture care separă gheața din mine de imperiul lor de lavă sau cum se face vară și le privesc crețurile bluzelor peste sânii uzi și erau atât de puține cuvinte pentru că visurile și viețile noastre erau niște zepeline uriașe care se mișcau încet se prăbușeau tandru cărnurile noastre mureau cu zgomote de cărți închise cu furie acel zgomot înfundat care ridică puțin praf în calea unei raze firave de soare ce reușea să intre în camera mea mică păzită de un hol de nici un metru pătrat în care siluetele lor femeile care mi-au bântuit nopțile refuzau să plătească orice vamă

și pentru că telefonul nu suna aproape niciodată pentru că știam când plec la serviciu dar nu știam când mă întorc pentru că umbra aceea de sub streașina unui sân era tot ce puteam cere vieții

hârtia țigării sfârâia ca fitilul unei lumânări făcând să tremure carnea în jurul sufletului meu și un zâmbet trist se ridica din patul strâmb în fiecare dimineață un zâmbet puțin încurcat

nu-i nimic, a mai rămas puțină cafea de ieri

căutam prin scrumieră niște resturi de țigară era mult prea frig în noi să mai ieșim undeva și nasturele ei bine, l-am pierdut cum a fost posibil într-o cameră atât de mică

Leave a Reply