de fapt, niciodata nu mi-a placut U2

e o toamna maro in stratul antepenultim din suflet douazecisiuna de tristeti isi arata coltii cade un ierbar vechi din raft din el se prabuseste zambetul vechi al unei fete imbracate intr-un maieu alb – toti barbatii care m-au vizitat, de-a lungul anilor, au remarcat imediat maieul ei agatat, practic, in sfarcuri – se repede spre mine o ceata de amintiri poate ca nu e tocmai cel mai bun moment sa discutam aici despre ceea ce am fost dar nici despre ceea ce vom fi un telefon portocaliu cu receptorul atarnat din care suna repetitiv o voce puricata

“post telefonic insingurat temporar”

suntem doar noi doi – eu si eu – si nu mai avem ce sa ne spunem recitim aceeasi carte privim mereu acelasi film ne mangaiem rotulele pana la sange pana cand simturile incep sa ne doara ne despartim incet unul de celalalt pana cand devenim nimic aveam o alunita pe partea ta dreapta a sosit si ziua aia cand nu mai avem nimic in afara de maieul alb al unei fete in care sufla vantul celor doua sfarcuri care vor sa vada lumea in corabia stramta a unei rame foto

– si, cam de cate ori trebuie sa ne futem ca sa devenim “experti in relatii”?

din camera cealalta se aude o respiratie desi in camera cealalta nu mai e nimeni de ceva vreme

foto ©Rares Petrisor

5 Comments

  1. și respirul singurătății e frumos

  2. Imi place acest gen de scriere moderna, am citit cateva carti scrise de unii prieteni de-ai mei, tineri si ei. Sincer, modul de exprimare mi se pare mult mai placut si mai bine dezvoltat decat cele vechi, pline ochi de sensuri ascunse. Nu trebuie sa ascundem cuvintele in spatele altor cuvinte, ci trebuie ca oamenii sa inteleaga mai bine ceea ce vrem sa transmitem.

  3. Mie nu că nu mi-a plăcut U2 (că nu mi-a placut la nebunie), dar îmi par extrem de supralicitați dintotdeauna.

Leave a Reply to Zora Cancel reply