pătura de mohair și un telefon din unt

Erau cam -5 grade afară. Poate chiar mai puțin. Geamurile înfloriseră pe la colțuri, dar gândul nu zăbovea mult la dincolo: în cameră mirosea a țuică fiartă cu piper. Unii pun și frunze de dafin, da’ mie nu-m’ place, zicea C. Era studentă la medicină. Avea familie mai avută: pătură de mohair – cu un fluture mov imens, țesut stângaci în mijloc, mobuți roz, aerotermă. N. spunea că avea și foehn, dar îl ținea sub cheie. Ne plăcea să bem la ea în cameră. Părea că ne e mai bine decât ne era, de fapt.

Se fura mult în cămin. Până te duceai la budă, intrau în cameră și luau orice: fețe de masă, pixuri, țigări. Hoții erau, de obicei, studenți săraci de peste Prut. Ne era milă de ei. Azi, dacă mă întrebi, nici nu mai știu cum arătau sau cum îi chema. Știu doar că unul mi-a dat 500 de lei vechi pe saltea: să i-o dau lui și s-o declar furată la administrație. Un foehn era valută forte. C. și-l ținea încuiat în cușca portarului, într-un dulăpior pe care stătea un telefon de culoarea untului, cu discul care scârțâia în special pe retur și un cordon spiralat între aparat și receptor care făcuse câteva noduri. Telefonul ăla ne era tuturor familiar: primeam toate veștile la el, anunțam că nu mai avem bani, mințeam de restanțe și viața personală, ne plângeam că viața e grea, nu, mamă, sunt bine, dar mai trimite-mi niște bani cu șnițelele alea. Telefonul ăla ca untul era îngrijit de toți portarii: pe cârca lui își luau șpăgile, urlând cu gâturile aplecate spre ferestruica oficiului, Vasileeeescu de la op’suteșaseeee, Georgiana de la treisutedoojtreiii!

Mirosul de țuică fiartă era tăiat, din când în când, de damful țigărilor ieftine, carpați sau, cine avea bani, winchester. Puțeau, ne îngălbeneau viețile, degetele și dinții, dar nu le lăsam. Răsuceam și striveam filtrele între degete, trăgeam cu urechea la un Zeppelin întors automat într-un casetofon autoreverse, deslușeam cu greu firul vieții în aburul ăla permanent, o ceață care ne încărca piepturile cu vată, lăsându-ne tot mai puțin și mai rar să respirăm, ascunzându-ne în noi, dar zâmbind, petrecând, molfăindu-ne sexele pe sub pături ieftine, chinezești, sau pe sub mantii de mohair desenate cu fluturi, tânjind după boarea unui foehn și așteptând răcnetul portarului să ne cheme la telefonul din unt.

Geamurile înfloriseră de tot, nu se mai vedea afară. Aproape toți plecaseră deja, era aproape sfârșit de decembrie. Era frig crunt în camere și stăteam departe de tot ce era metalic; opriseră centrala de tot, probabil. Aeroterma mergea întruna, dar nu făcea față. Într-o seară, m-a chemat N. la o țuică. Avea părul negru, cu firul extrem de gros și tare. Colegele de grupă îi ziceau Cioara. Hai, am și sarmale, mi-a trimis tata. Maică-sa o abandonase, odată cu taică-su, când avea 4 ani. Învăța relații internaționale, dar habar nu avea ce-o să facă mai departe. Vino, mi-a zis, m-a băgat sub pătura subțire ca o cârpă de praf și, la lumina chioară a becului care atârna din tavanul crăpat după zeci de ani de indiferență, mi-a arătat dinții nefiresc de albi deschiși într-un zâmbet care a înfierbântat brusc tot căminul și sânii tari și parfumați ca două grepfruturi. La mulți ani, mi-a șoptit.

Leave a Reply