o limbă necunoscută

uneori nopțile se ridică din mine femei cu brațele cărămizii ca un abur nişte fantome perfect palpabile uneori vorbesc între ele /mereu într-o limbă necunoscută/ formând cuvinte din sunete care nu seamănă nici cu vocalele nici cu consoanele alăturări stranii de zgomote scoase din piepturile lor translucide

alteori nu vorbesc şi tac în aceeaşi limbă necunoscută

ochii lor nu se văd clar sunt nişte tăciuni aproape stinşi taie nişte forme moi colorate din întunericul în care mă învelesc pot foarte bine să nu fie ochii lor ci doar nişte foste flăcări pe care le scot cuvintele lor pe nări pentru că în aceste femei cuvintele au fețe respiră dar le lipsesc trupurile sunt nişte capete mici fără sprijin care se rostogolesc de nebune prin capetele mai mari ale femeilor

uneori ies din cameră şi probabil că nu se vor întoarce niciodată

de ce spun probabil când ştiu sigur că nu se vor întoarce aşa cum nici eu nu mă voi mai trezi din somnul în care m-au afundat trupurile cărămizii cu talii translucide care mă ating în cerul gurii cu o limbă necunoscută şi uit cum să vorbesc

şi atunci tac /într-o limbă necunoscută/ lăsându-le cuvintele să mă ardă pe frunte în timp ce întunericul învață pe de rost câteva versuri dintr-un poem scrijelit pe pereți de un deținut care a locuit somnul acesta înaintea mea

Foto ©Rareș Petrișor

Leave a Reply