așa

așa, cum privesc între răsărit și apus, văd foarte clar cum lumina șterge lumea rotund, fără să mai lase loc interpretărilor, putem fi o orchestră de viori ascuțite sau de contrabași gravi, lumina nu ne-ar auzi, ar mătura lumea cu semicercul unei umbre, maiestuoasă, fiind simultan revelare și mister, viață și moarte, început și plecare,

așa, cum privesc marginea asta rotundă, se vede limpede cum lumina umple, până la urmă, orice formă, cea mai neînsemnată particulă – c-o fi bosonul lui Higgs sau altceva – are nevoie de o dimineață însorită, de o cafea fierbinte, o carte bună, un zâmbet, un tramvai stricat, sau o umbrelă proastă, și se vede foarte bine cum oamenii trec dintr-o parte în alta ca și cum nu s-a întâmplat nimic, schimbând lumile, sorbind cafelele, reparând tramvaiele și, vai, aruncând umbrelele

foto ©Rareș Petrișor

5 Comments

  1. umbrele sunt o prostie. ne fac si mai spariosi.

  2. ah, demult ma tin sa-ti zic. zi-ne unde ai facut fotografiile, rogu-te.

  3. Cele mai recente în Italia, Roma.

  4. nu, eu mananc articolele hotarate din umbrele :)))

Leave a Reply