ușor guvernabil

De ani buni, de când au apărut poveștile, pardon, instituțiile de tip DNA, continuă să mă șocheze și îngrețoșeze profund câteva lucruri:

1. Cinismul și duplicitatea colegilor, foștilor colegi și ale adversarilor politici care juisează public, debitând aceleași și aceleași nonsensuri care le sunt și platforme politice, când vreun personaj gen Năstase e târât pe la DNA și compromis pentru totdeauna.
2. Cinismul și prostia, pardon judecata îndoielnică, ieftină și periculoasă ale unor semeni, ale unor colegi jurnaliști, ale unor lideri de opinie și ale multora cu posibilități naturale și profesionale de exprimare care se bucură public când nume mari lovesc sonor în clopotul mediatic al instituțiilor de anchetă.
3. Lejeritatea uluitoare cu care ne-am limitat înțelegerea sistemului la știrile care ies pe poarta DNA-ului. Care, fie vorba între noi, e orice, mai puțin Curtea de la Haga.

Nu înțeleg cum am ajuns aici, să contemplăm doar cele două aspecte ale faptei, din scaunele unor spectatori grotești, sub regia unor călăi cel puțin îndoielnici. Nu o să mă bucur nicio secundă că Năstase e condamnat. Și asta nu pentru că mi-a fost șef cândva și că i-am respectat și admirat calitățile politice, cinismul rafinat, diplomația și tactul care au guvernat, din păcate unul dintre sistemele cele mai corupte din lume. O să mă bucur când o să înțelegem asta și când o să începem să luptăm cu asta. Adrian Năstase e un nume sonor, aduce unor ofițeri niște trese și niște prime, poate, dar nici măcar nu ciupește de fund godzilla corupției. Pentru că vina obștească e una, iar culpa istorică e alta. Iar culpa celor care conduc este că permit supraviețuirea unor indivizi care se ocupă de marea corupție. Le-o permit pentru că este un favor făcut finanțării capriciului de a fi în politică, de a fi “cineva”, de a apărea la televizor și de a face ospătarii să-ți spună “să trăiți!”. Acolo, în camerele cu aer rarefiat și ierarhii bine stabilite, se face deocamdată justiția, în funcție de context, în funcție de rudenii, de greșeli, de lăcomie și capacitatea de a-ți demonstra forța. Acolo scrie mare, cu litere vizibile până la Bruxelles, hic sunt leones.

Ierarhiile se stabilesc și construiesc cu grijă, în timp și nu se distrug foarte ușor. În relația dintre cei care plătesc sau nu vor să plătească taxe și cei care le colectează. Între cei care se îmbolnăvesc și cei care vindecă. Între cei care greșesc și cei pe care-i alegem să ne ierte. Între cei care doresc ceva cu adevărat și cei care distrug tot ce e adevărat. Când lumile acestea se întâlnesc, intră în conflict. Conflcitul este mediat de negociatori pe care istoria, întâmplarea sau relațiile i-au adus în aceste posturi. Năstase a fost un negociator. În zona de intersecție a acestor lumi sunt vintrele acestui rău care a înghețat această țară în Evul Mediu. Un rău, un miraj care ne-a transformat pe toți în niște acrobați triști care încercăm să ne trăim minutul de glorie pe scenă și, după ce murim câte puțin zi de zi, rânjim la câte-o prăbușire spectaculoasă, fără să mai vrem să înțelegem rostul acestui odios act de canibalism moral.

Trebuie să ne transformăm dintr-o națiune guvernată temătoare, într-o națiune demnă, guvernată cu teamă. Nimic nu mă face să cred mai mult în instituțiile statului după condamnarea lui Năstase, cu tot circul de rigoare. Dimpotrivă, îmi e tot mai teamă de ele. Sunt tot mai ușor guvernabil. De te miri cine.

Leave a Reply