scrisoare către fiii voștri

dragii mei,

îmi pare atât de rău că nu o să mai purtați haina mea din blană de oaie în drum spre școală cu mușchiul sprinten către fata cu ochii verzi care privea cu jind spre alți băieți cu sufletul proaspăt ca pâinea caldă pe care o visam aievea în magazinul gol de la colț cu palmele ochilor mângâind castanii maiestuoși ca o credință

îmi pare atât de rău că n-o s-o mai așteptați înghețați în stația de la pod a troleibuzului – umblă vorba că acum e autobuz – că n-o să mai lustruiți jantele de inox ale pegasului galben cu șaua neagră că n-o să mai plesnească plămânii voștri primăvara când peticul de zăpadă pișat de câine toată iarna se topește și dispare lăsând câteva frunze firave de ghiocel să răzbată prin pământul neîngrijit amintindu-mi că vine vremea colbului de stradă a întrecerilor cu scuipat și a fetelor cu gânduri transparente și țâțe neglijente

îmi pare atât de rău că n-o să mai găsiți cofetăria de pe bulevard de unde furam napolitane veștede că n-o să mai simțiți mirosul cumplit de nechezol

arma noastră chimică

că n-o să mai refolosiți filele din mersul trenurilor ca să faceți cornete pentru redutabilele țevi de plastic armele de temut ale armatelor voastre menite să cucerească istoria trotuar după trotuar îmi pare atât de rău că războaiele mele o să rămână în iarba din fundul unor curți că săruturile cu care zugrăveam templele unor iubiri imaginare o să vă rămână complet neștiute șterse pentru totdeauna din orașul ăsta din lumea asta că n-o să mai știți frământarea palmelor mele în care descopeream vraja cuvintelor a cifrelor a scrisorilor disperate și amenințătoare

îmi pare rău că n-o să mai vedeți culoarea pământului din dimineața primului bărbierit că n-o să fiți pielea de pe brațele mele simțindu-și puful erect la citirea fabuloaselor aventuri ale cuceritorilor Nordului sau vikingilor că n-o s-o mai cunoașteți pe vecina mea care voia să-i car sacoșele cu sticle grele cu apă minerală în schimbul unei icoane că n-o să-mi mai măsurați cerul cu antebrațul că n-o să mai auziți izvorul de sub munte crengile trosnind când ți-el lumea mai dragă la furat de zmeură că n-o să mai știți cum tremură apusul de frica părinților că n-o să mai găsiți sângele meu pe dealuri prin crânguri pe borduri și curtea școlii că n-o să știți cum arată buzunarul umflat al rochiei bunicii în care-și ținea ochelarii cheia de la poartă câteva cornulețe cu nucă și o pară

îmi pare atât de rău că n-o să mai visați că vă îmbrățișează profa de engleză că furați toată oala cu cremă de ciocolată de dat pe checuri că mâncați ligheane de salată de vinete în timp ce bateți coclaurile verzi de la marginea orașului acolo unde începe aventura îmi pare rău că n-o să-mi știți victoriile de la cursele de bondari legați cu ață că n-o să vă miroasă pielea a țărână că n-o să-mi purtați lederhozănii ridicolele izmene de iarnă șoșetele groase gri cu dungi verzi din lână groasă și aspră care-mi irita gleznele că n-o să știți cât de grea o să vi se pară în palme prima casetă VHS cu un film porno nemțesc că n-o să știți ce putere are pe piața neagră a comerțului școlar o gumă chinezească parfumată sau minele de 0.5

îmi pare atât de bine că-mi lăsați toate astea mie

îmi pare atât de rău că n-o să le știu pe-ale voastre

foto ©Rareș Petrișor

Leave a Reply