oarbenii

Oarbenii ar putea fi catalogați drept rasă umană, însă indiferența față de antropologie și clasificări a acestor ființe i-a făcut pe cercetători să răspundă cu aceeași monedă: i-au lăsat în afara istoriei. Totuși, ne lovim de oarbeni în fiecare zi, fără să știm.

Oarbenul iese din noi când ne citim vechile corespondențe, bâjbâie la granița dintre pământul cald al emoției și lama tăioasă a răcelii, cade cu zgomot pe fundul sufletului nostru când încercăm să uităm de noi înșine, ne ridică vârful degetului când vrem să murim, ne împinge sângele în sexe și în obraji când totul părea pierdut, îi simțim trupul ciolănos prin noi când încercăm să ne înghițim tristețile cu ultima îmbucătură a micului dejun, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Oarbenul din noi nu vede niciodată. E cârtița parșivă care-i păcălește deopotrivă pe dumnezeu și pe diavol, e ceva-ul care pune miliarde de păianjeni să lucreze în același timp la firul acela subțire care ne ține judecata și existența, apoi îl rupe ici, colo, doar cât să mai simțim bucuria că încă suntem în viață.

Oarbenul nu aude niciodată. Nu simte mirosuri, nici durere. Mi-au spus unii că au văzut oarbeni cu patruzecișidoi de ochi albi, uscați, împrăștiați pe față și pe piept, din care nu clipeau niciodată și care totuși aruncau spre ei niște priviri vâscoase, subtile, dovezi ale existenței prezenței lor.

Oarbenul nu se mișcă niciodată. Mi-a spus cineva că a simțit un oarben cutreierându-l în lung și-n lat: nimic mai fals. Oarbenul nici măcar nu ne sălășluiește. N-aș putea spune, atunci, cine l-a cutreierat pe respectivul. Și asta pentru că nu există pseudooarbeni: oarbenii sunt unici, autentici, extrem de diferiți.

Oarbenul are brațele lungi, moi, ca și cum n-ar fi străbătute de oase și mușchi. Dacă ar vrea, oarbenul și-ar putea întinde antebrațele până într-o altă viață, dar nu e în interesul nimănui să facă asta, nici măcar al antropologilor pe care oarbenii îi lasă indiferenți. Vom vedea brațele oarbenilor numai din auzite, pentru că misiunea noastră nu este să-i vedem, ci doar să-i însoțim.

Oarbenul ne caută. E singura ființă care ne caută cu adevărat. Care ne trăiește cu adevărat, ne consumă până la capăt. Oarbenul nu cunoaște tristețea, nici măcar pe cea mai cruntă dintre ele, care se naște atunci când murim: oarbenul clipește o singură dată, simultan, cu toți ochii săi albi în semn de respect – pentru că oarbenul știe ce este moartea – după care consumă pe altcineva, fără preferințe.

Să nu ne temem, deci: oarbenul ne trăiește. Se zvonește că, neștiind să vorbească, oarbenii au spus numai lucruri frumoase despre noi.

Ceea ce e minunat, aș adăuga.

(foto ©Rareș Petrișor)

2 Comments

  1. cristian s

    Superb titlu, ca de obicei!

    • Cristian, mulțumesc. Simplul fapt că încă ne citim, după atâția ani de exerciții obositoare prin noi înșine, îmi umple mereu călimara. Te salut cu drag, oriunde ai fi.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.