jurnal: peria albastră de plastic

Oricât de concentrați am fi, ne pierdem ușor esența într-un simbol. Un tramvai care pleacă, o șină care rămâne. Un tei care se scutură. Umbra unei frunze de castan. Culoarea unui păr. Un pistrui, o aluniță. Un genunchi. O banchetă de mașină.

Eu m-am pierdut în peria albastră de plastic a maică-mii cu care mă punea să îndrept franjurii de la covoare. Acolo m-am pierdut.

– Și, ce aveți de declarat?

– Peria era rotundă, dintr-un plastic moale, avea un inel prin care să-ți vâri un deget ca s-o ții mai bine. Eu răsuceam peria pe dosul mâinii și o purtam prin casă ca pe un soare albastru. Credeam că există și soare albastru. Asta în condițiile în care părinții mă credeau destul de inteligent.

Apoi, un pistrui, o aluniță, o Dacie verde, deși am început să mă concentrez din nou.

– La un moment dat, mânerul periei s-a rupt.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.