harta unei bucătării 2/3m, anonimă

și apoi mai era felul în care respirația ta se împotrivea pielii mele un vifor fierbinte care-mi culca pădurile pielii la pământ îmi umplea porii cu abur și mai era cana galbenă care mirosea mereu a mușețel cred că sângele tău era de mușețel carnea ta adunată dintr-o poiană din munții Întorsurii Buzăului din vârful degetelor ți se prelingea rășină

dormeam cu toporul sub pernă pentru că voiai ca relația noastră să intre într-o nouă etapă

și apoi masa un pic mai mare decât cartea lui Gulliver pe care uneori îți așezai antebrațele ca să-ți poți rezema sânii care mă priveau de sub bluză cum înghițeam câteva linguri de ciorbă ultima ciorbă înainte de moarte muream de fiecare dată când îți ascundeai părul după ureche curbai toată pădurea de mesteceni în jurul pavilionului de sticlă roz translucidă în care se dădeau cele mai sălbatice petreceri din pădure cred că ființa ta era din pădure nu știm să spunem ce e pădurea deci nu știu să spun cine ai fost

îmi cumpărasem o pușcă pentru că voiai să începem să zugrăvim casa asta

și apoi toate blidele și tacâmurile care stăteau pe jos călcam la propriu în străchini locul era atât de strâmt că abia aveam loc pentru gândurile noastre gândurile tale miroseau a tufe de măceșe o să facem niște gem din amintirile mele din Retezat din ’93 mi-ai zis convinsă că a fost un an bun pentru măceșe stăteam față în față la masa aceea incredibil de mică bucătăria era mai mică decât un horn stăteam lipit de ușă tu de fereastră auzeam cu urechea ta mergeai cu picioarele mele lumina soarelui ne ridica de pe scaune eram ușori

și apoi între noi a apărut un perete o bucată dintr-o bucătărie care nu era a noastră ai început să faci mai multe feluri de ciorbă în bucătăria noastră erau tot mai mulți bărbați dormeam toți cu topoarele sub pernă ne era frică de brațele tale care miroseau a brad de Făgăraș sânii tăi ne priveau condescendent își pierduseră obrăznicia mulși primăverile de atâția ș-atâția lupi

piedica puștii a rămas trasă dar nu te-am mai văzut niciodată

foto ©Rareș Petrișor

2 Comments

  1. H.

    Rareş, fraza asta cu “cred că ființa ta era din pădure nu știm să spunem ce e pădurea deci nu știu să spun cine ai fost” îmi pare de departe cea frumoasă pe care ai scris-o vreodată. e genul de propoziţie pentru care mi-aş da cu capul sus doctoratul în litere.
    dar asta nu va însemna niciodată că-ţi voi lăsa ţie Nobelul. nu, asta clar nu.

    • Îmi fac cinste încurajările dumitale. Puteam să pun pariu că nu era cine știe ce frază. Despre Nobel mai discutăm.

Leave a Reply