cronică teatrală microlosală în câteva acte

de fiecare dată când oamenii își dau viața pe gât îmi vine norul de ducă îmi prind degetele într-o horă de zece persoane nici mai mult nici mai puțin și cânt o doină într-n femur trist închid ferestrele buzele nările coapsele nu te mai las să intri când oamenii își belesc fericirile purtând toată viața cojoacele uscate ale unor amintiri moarte

de fiecare dată când aud morții lovind în clopote îmi ascut sângele-n săbii îmi cresc hornuri imense pe sub piele fumeg în fiecare sufragerie în care intru bună ziua stimată doamnă dați-mi voie să vă umplu de fumuri și apoi mai sunt viii care lovesc în trupurile morților de fontă mă scuzați n-am vrut să vă deranjez încep să se scuture pielițele sufletelor respirațiile sunt mai coapte

de fiecare dată când mă uit la trupul tău din avion văd lumini plimbându-se nestingherit pe bulevardele tale albe goale pline de promisiunea unei locuințe ieftine lipsită de durere de țevi sparte și gânduri care supurează se îngrămădesc în ea oamenii care-și dau viața pe gât mă văd silit să-mi despreunez degetele să sparg hora și să bat cu tălpile în pământ atât de tare încât lumea va uita de clopote de doine de fontă și de sufrageria în care mă așteaptă și acum o doamnă care recită neîncetat versuri ce pot părea la prima vedere fără nicio noimă:

rupe-mi viața – dă în clopot

calcă-mi calul stors în ropot

udă-mi lampa-n ploaie caldă

linge-mi vântul când se scaldă

frânge-mi creanga repezită

smulge-mi carnea frăgezită

făguri-ți-am țâțele

măluri-ți-am coapsele

rupe-mi gândul – moare-n minte

adu-mi calea necuminte

umple-mă fumos de frum

dumnezăii tăi de scrum

scumpă-mi coapsa-n ascunziș

și privește-mă pietriș

culme-mă cu a ta frunte

scapă-te în mine munte

neagră-mă pe luminate

scuipă-mă cu stropi de noapte

moartă îs de nu m-aș ști

sângerată-n miazăzi

friptă-n spicu’ de câmpii

lua-te-ar dracu’ dac-ai fi

arc în coapsă

sânge-n masă

argint viu în păr bogat

acru-amar în sfârc sărat

adu-mi calea necuminte

moare gându-n rugăminte

m-ai negrit de nu mai știu

cum să chem mortu’ din viu

dacă vii eu te prelung

te fărâm pe îndelung

te omor cu gând tăiș

te orbesc cu negritiș

te zdrobesc în necuminte

te dispar cu draci în sfinte

te neuit că ți-s datoare

cu un tremur de căldare

moartă îs de nu te-aș ști

mort fără să știi să vii

foto ©Rareș Petrișor

One Comment

  1. cleosejoaca

    Apăi dacă după blăstămul ăsta, bade, crezi că noi mai ştim a glăsui omeneşte, samnă că eşti deocheat..

Leave a Reply