deja e (prea) târziu

Sper din suflet că ați petrecut noaptea trecută (a.k.a. Revelion, trecerea dintre ani, megapetrecerea) dansând cu prietenii, bând un pahar de șampanie bună, înghițind o gură de horincă, spunând povești, râzând în hohote, călătorind, trăind aventuros, plângând, îmbrățișând pe cineva drag…

Sper din suflet că nu ați stat în fața televizoarelor. Experimentând câteva zeci de minute de autoflagelare, am zappat programele românești de Revelion și, împreună cu prietenii, ne-am îngrozit. De la Trăsnelion până la Vanghelion, toate canalele de televiziune care au încercat să producă un program propriu de televiziune nu au făcut altceva decât să creeze adevărate atentate la adresa bunului simț și gust. De cultura națională nu mai vorbim.

Societatea, națiunea, civilizația sunt noțiuni care conțin schimbarea. Schimbarea pe care ne-o propune o anumită clasă, din ce în ce mai numeroasă, se pare, devine periculoasă, iar armele noastre, ale celorlalți, devin tot mai firave, lipsite de forță și coeziune. 

Să dai de seara până dimineața pe canalele naționale TV ale României niște împușcați în cap, niște dudui dezbrăcate care abia își țineau chiloții-n frâu, manele și muzică cvasi-populară, comedianți de mâna a treia încercând gustul succesului, actori prostituându-se în melanjul de glume proaste, grosolane și fără sens ale participanților, este absolut de neconceput. Argumentul cu “nu-ți place, nu te uita” nu ține, așa cum nu poți întoarce capul când pe stradă e bătută o femeie.

Acum e schilodită o națiune întreagă și nimeni nu spune nimic. Fiecare se ascunde în vizuina lui, înconjurat de minima siguranță dată de cei câțiva prieteni, de slujbă și familie. Hic sunt leones. Fugim prin munți, la Viena, Paris, dăm muzica mai tare, înfundăm și mai adânc dopul izolării în urechea sufletului nostru. Lăsăm o masă care pare să nu mai aibă discernământ să înghită prostul gust și anticultura învelite în foi de varză presărate cu mărar.

Ceea ce am văzut azi noapte depășește orice imaginație. Guși, silicoane, ghiuluri, decoruri de doi lei, lasere la greu (frate!), valori autentice forțate să intre în jocul kitschului și competiția pentru rating, replici gâjâite și împleticite, etrenele referiri grobiene la sex, pipăieli live, tot felul de domni cu nume de orașe, vedete internaționale care au mimat că se spetesc pentru banii primiți.

Dacă asta cred televiziunile despre noi, înseamnă că părem un popor înecat în propria vomă. În loc să primim o palmă peste ceafă, ratingul ne pune una peste gură.

Cum bine spunea cineva, micile schimbări din viața de zi cu zi sunt în deplină relație cu marile catastrofe ale umanității. Un program infect de revelion nu va grăbi apocalipsa, desigur, dar ne va face să-i simțim zilnic gustul de rahat.

 

20 Comments

  1. 🙂 Ratingul e rating, fie ca se uita lumea din placere, curiozitate sau ca sa-si provoace voma…Si revelionul, revelion (chiar daca nu rarelion ) asa ca La multi ani si An Nou fericit, cu multe postari compensatorii!…

    • Nu sunt foarte sigur că am înțeles ce vrei să spui. Nu ne trebuie educație înaltă, de specialitate, plătită cu bani grei ca să deosebim mizeriile de programele de calitate. Ne trebuie doar mai multă reactivitate ca să respingem ceea ce este dăunător. Dacă trecem pe lângă, o să tot trecem și n-o să fie bine.

      • Asa e, nu-ti trebuie cultura deosebita ca sa distingi mizeriile tv. Dar din pacate, ratingul reprezinta reactivitatea concreta a publicului – cei care apasa pe buton din diverse motive – si tot ratingul dicteaza emisiunile (n-ai rating, n-ai profit, nu existi tv). Si cum selectia calitatii se face mai intai in plan individual – poti sa iei atitudine, fie ca schimbi canalul, fie ca le critici in scris sau altfel – si apoi in cel general, mai e mult de asteptat, de lucrat si de influentat publicul.
        …cu rarelionul am glumit, probabil neinspirat (apropos de vanghelion, miticalion etc) cu urarile si postarile bune oferite publicului in compensatie, nu. 🙂 Peace!

  2. Am fost la fel de terifiată. Și mă simt lipsită de speranță știind că sunt locuri în care televizorul merge 12 ore pe zi, cu astfel de programe. În loc de o plimbare sau de un spațiu gol unde să-și pună gîndurile, oamenii au în față televizorul. După un timp, ideea unei plimbări sau o foaie albă cu care să facă ce vor li se pare bizară.

    • Am înțeles că poate fi tolerat kitschul, într-o anumită măsură. Ceea ce s-a întâmplat azi noapte demonstrează că măsura aia a fost întrecută. Foarte mult.

  3. N-aș îndrăzni să-mi alătur și eu vederile critice asupra programelor noastre tv în general, nu numai cele prilejuite de revelion, dacă nu aș ști că, în însăși lumea asta grăbită, superficială, în care trăim CALITATEA este încă posibilă.

    Dacă aș fi constatat că oriunde altundeva în lume vulgaritatea groasă, lipsa calității artistice au învins, aș renunța și eu să mai critic și să mai am așteptări de la tv noastre. Iar asemenea discuții, ca asta de aici, le-aș purta la gura sobei, în ciclul: „pe vremea mea”. Dar tot restul Europei!, repet tot restul Europei!, vorbim de media, începând de la Ungaria încolo, înspre Vest, dar și înspre Nord și Sud, încă se situează cu zece clase muuult deasupra a ceea ce se petrece în media autohtonă!

    Ceea ce se petrece la noi nu e nici măcar kitsch! Kitsch-ul ar putea trece drept rafinament în balanță cu ce găsim pe ecranele și-n paginile publicațiilor QUALITY românești! E, de fapt, mizerie, sunt zoaie, lături, „cultura” mahalalei, a satului depopulat de țărani, a periferiei, a lumpenilor, a neica nimenilor.

    Iar acel rating este făcut fix din ceea ce ai învățat publicul să aștepte. Depinde cît de jos l-ai adus. Or actualmente, publicul nostru mânâncă lăturile direct de pe jos, de acolo de unde au fost aruncate de „jurnaliști” an de an, cu un oribil de bine pus la punct sistem al prostirii, al înjosirii în masă. Mai jos nu există.

    • Cristian, ferește-te să spui “mai jos nu există”.

      • Tu însuți spui, în titlu, că ar fi cam târziu. 🙂 Teoria despre rating și cesecere, susținută de genovevadans mai sus îmi face realmente rău! ”Reactivitatea” publicului este tot atât de relevantă cât e de relevantă reactivitatea câinelui lui Pavlov la aprinderea luminii! Aprinzi lumina de un anumit număr de ori atunci când hrănești câinele, câinele va sfârși prin a saliva ori de câte ori se aprinde lumina, cu sau fără sosirea mâncării. Detest (nu mi-e teamă de acest verb) să-mi fie dat atât de des să citesc acest „argument”, când vine vorba despre calitatea producțiilor media de la noi! Mereu aceeași perspectivă dinspre public înspre emițătorul media, ca și când dependența (de grosier) nu media ar fi stimulat-o. Obositor!

        • Da, târziu să credem că urcăm.

      • brightie

        oh,da. adica oh, nu.

        • O, mda.

        • Huh?

        • brightie

          de fapt ohdaohnuul meu era raspuns la zicerea lui Rares – Cristian, ferește-te să spui “mai jos nu există”. dara wordpressul nu-i destul de dastept.

          mi-a placut maxim “o, mda”. tare as vrea sa vaz cum se reproduce nonverbal aprobarea din o cu balmajeala din mda. :)))

          • Aproape paradoxal.

  4. Pingback: Artificii « genovevadans

  5. Servus…
    “Infernul sunt ceilalţi” (?!) Încă ne mai legănăm în iluzia asta… Cred că începem totuşi să deprindem să schimbăm programul, ba chiar şi… telecomanda.
    Cele bune, Rareş! La mulţi ani!

    • Toate sunt iluzii, Flavius, numai să le alegem pe cele care ne leagănă viața, nu pe cele care ne apropie moartea. Cifrele arată că nu schimbăm programul, iar procentul celor care cer altceva este atât de mărunt, încât nu prezintă o alternativă comercială viabilă. Ca să faci o emisiune pentru TVR Cultural, de exemplu, nu una foarte sofisticată, trebuie să vii cu bani de-acasă. Banii de publicitate sunt tot mai atent cheltuiți, iar companiile doresc audiență maximă pentru fiecare leu dat televiziunilor. Audiența e ceva abstract, e o cifră, nu-i pasă nimănui, din păcate, că e construită pe/din mizerii. Nu cred în “instanțe morale” superioare care să “judece” în locul nostru ce ar fi bine să vedem la TV, că ne-am plictisi, dar instinctul haotic al maselor și cel de pedagog cultural ar trebui să se întâlnească undeva la mijloc, lăsându-ne opțiuni. Guri de oxigen. Mostre de normalitate. Mai avem un pic și ne speriem văzându-ne în oglindă.

  6. Reblogged this on Basil Wheel.

  7. Pingback: Cum este să fii în clasa a noua? | Chinezu

Leave a Reply