Apariția omului în România

Un individ cu probleme psihice evidente, posesor de carnet de conducere și mașină, dă peste o femeie pe stradă. Jumătate din Românie suspină, cu inima puțin agățată în loc. Firesc, românul e obișnuit cu primejdia. Cealaltă jumătate, deloc mișcată, crede că e și vina ei, hoașca dracu’.

Un alt lobotomizat își pune copii să se bată, să facă genuflexiuni în mâini, să care lanțuri și greutăți și să mimeze grimase de wrestleri. Dă-l în mă-sa de prost, zice jumătate de Românie. Cealaltă jumătate, îngrozită, primește o lovitură în plex când află că individul își va păstra dreptul de a-și crește copiii, acasă, cum “vrea” mușchii lui.

Într-un alt loc, o asistentă omoară un copil. Niște etnobotaniști, abia trecuți de primul puf din barbă, dar foarte experimentați în alte pufuri, dau foc unei femei închisă de vie într-un portbagaj. Un fost “om politic” scuipă și jignește ziariști, colegi din politică, aruncă teancuri de bancnote în “sclavii” lui din fotbal, în fața camerelor TV, aceste aparate tot mai grotești, cu obiectivele larg căscate ca gurile orcilor din Lord of The Rings, cu o nestăvilită foame de strâmbăciuni care, alăturate propriei imagini, dau măsura dreptății și moralei în țara asta.

Omul a început să dispară acum 70 de ani din România. Comuniștii – ei înșiși ierarhizați după calități ce flirtau mai mult cu zoologia și mai puțin cu antropologia – ne aruncau ca pe sacii de cartofi în pușcării, ne călcau în picioare în plină stradă, ne întemnițau părinții, copiii, aspirațiile, rațiunea, logica și frumusețea. Armatele erau compuse din majorități abrutizate, fabricile erau umplute cu țărani strămutați, orașele populate cu familiile lor flămânde, rupte direct de la țâța primitivismului rural de la începutul secolului: societate patriarhală săracă, predispusă la violență și abuz, puternic tradiționalistă, călăuzită de teama de Dumnezeu și de pumnul feroce al miliției.

Nimic nu s-a schimbat. Dimpotrivă, noțiunea de umanitate, foarte puțin diferită în folclor de cea de omenie, ne este tot mai străină. Ne îmbrâncim bătrânii. Ne canibalizăm concurenții. Ne vindem trupuri, morală, viitor, resurse, valori pentru te miri ce. Ne strecurăm ca haiducii pe sub nasul poterei și rânjim în fața plebei, bucuroși că ziua de mâine aduce vilei un etaj în plus. Ne batem soțiile (și soții, da). Copiii. Prietenii. Ne mângâiem, apoi, cu palma pe burtă că nu ne mai stă nimeni în cale. Pădurea e pustie.

Spectacolul e la fel de gol și când hingherii adună câteva javre, și când un fost mare campion de tenis, un adevărat “model”, o bagă în mă-sa pe o ziaristă. Prin holurile spitalelor, oamenii stau cuminți ca niște oi. Prin instituții, animalele speriate din noi ling drobul de sare al păstrării slujbei. Ne degradăm, dar poate nu ne pierdem unii de ceilalți. Atât mai sperăm.

Să începem prin a regăsi omul din noi. Chiar dacă e dureros de frumos, să nu ne fie teamă.

2 Comments

  1. Da ma, oamenii sunt inconsecventi in trasaturile lor pozitive.

    http://totb.ro/autorii-emisiunii-in-cautarea-fericirii-s-au-sinucis/

    :))

Leave a Reply