e când pe sub arcadele brațelor mele trec armatele cuvintelor tale,

când oasele mele trosnesc în sobe străine, vecine, divine,

când timbrele mi se lipesc de piele,

expediindu-mă când de-a dreapta tâmplei tale,

un apostol,

când de-a stânga șoldului tău,

un cercel,

timp e când în vârful sexului îmi crește o ureche prin care ascult începutul înăuntrului tău,

o ureche

când cașaloții roz ai sânilor tăi înoată prin umorile mele,

un sân,

încet, mult mai încet decât moartea,

când carnea din asfalt e indiferentă la măcelul pașilor mărunți, cărunți, prin munți,

asfalt indiferent,

când boala nu poate mușca din jugulara mea fragedă, bună,

o căpșună,

timp e când mă trezesc dimineața mereu în corpul altcuiva, altundeva, altcineva,

e când vorbim din când în când,

când degetele mele sunt cerbi care colindă pădurea pletelor tale,

un copac,

când soarele vomită smocuri de plasmă, scârbit de răsărituri,

când ploile ne fac iubirile să intre la apă, pleoapă, leoarcă,

timp e când brațele tale arcuiesc armatele sângelui meu,

când colții îmi cresc cu zgomot ascuțit, infinit, cuțit,

un zgomot,

când din laptele venirii tale cresc odrasle luminoase, albe,

când cearșafurile îmi miroseau amar, a lupte și tutun,

e când lemnele visează-n sobe sau dulapuri ostașii care-au fost,

când lăcustele sfredelesc aerul cu aripile lor grave,

când din cer coboară care rotunde de luptă, transparente, incandescente, violente,

un război,

timp e când ajungi la ultima respirație și totuși nu te-așezi,

vezi,

ce mult timp e,

crezi,

timp e când pe sub nările mele trece armata aerului tău,

un parfum,

când în minte îți rămâne o bulină, o smochină, o mașină,

când zâmbetele tale sunt iepe virgine, mândre, sumbre, năpraznice, nechezând și lovind cu putere pământul ochilor mei,

un cal,

când prin râurile de la încheieturi curge muzica orașelor,

să înșeuăm bulevardele, avioanele, casele, paturile,

să le călărim până le ies spume.

să mai câștigăm niște timp.

foto ©Rareș Petrișor, mai 2011