cât infinit încape între două brațe

îmi priveam aproape absent corpul cum intră în ultimul pătrar păstrându-și întunericul pentru sine revelând părți comune mii de brațe care atârnă prin spațiu ca niște cili haotici fără niciun sens fără exercițiul prinderii știind doar să aștepte

sunt un asistat spațial

o parte semiluminată mi se cască și începe să înghită praf din materii necunoscute întunericul mi se zbate convulsiv și tot ce poate să facă este să crească depărte de direcțiile fasciculelor luminoase mii de picioare îmi atârnă grațios peste alte mii de picioare trag un fum dintr-o supernovă și expir spre un inel saturnian dantelându-i un pic marginile cu cenușă aștept un little bang să-mi trezească puțin mușchii suficient cât să generez niște valuri gravitaționale

așa, ca o scrisoare pentru dincolo

și brusc îmi tresare o coapsă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat în toată pauza asta de infinit

 

(foto (C) Rareș Petrișor)

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.