Nici Regina, nici Dumnezeu nu știu ce-a fost în inima scoțianului Andy Murray înainte, în timpul și după finala turneului de tenis de la Wimbledon. S-au găsit alții s-o disece înaintea mea, spunând fie c-a stat, fie că s-a mișcat prea repede, fie că a înghețat într-un infarct inutil 77 de ani.

Mie, lipsit de ceva vreme de bucurii de o asemenea anvergură, mi se pare important cu totul altceva: felul strălucit în care răsplătește această victorie efortul uriaș dar discret al britanicilor de a pune osul la muncă împotriva crizei, a problemelor economice ale Europei și ale lumii. E important ca, după o zi de rahat la serviciu, după ore infernale în trafic, după dezamăgiri în familie, după economii pierdute prin bănci fantomă, să îl vezi pe unul de-al tău reușind. Reușind peste toate astea. Reușind autentic, cu transpirație, talent și inspirație.

Deși sunt tentat să urlu, mușcând dintr-o minge de tenis, că vor mai trece mulți ani până voi sări până-n tavan când un român va câștiga un Grand Slam, sau că dăm copiilor bani de fast food în loc să-i ducem cu forța la sport, sau că dăm avize de blocuri, în loc să facem parcuri, sau că trăim din trecut în loc de viitor și nimănui nu pare să-i pese, n-o s-o fac.

Pur și simplu pentru că victoria lui Murray a fost atât de frumoasă, încât vreau să tac și să învăț ceva din asta.

Imediat după partidă, premierul britanic David Cameron a declarat că Murray ar merita înnobilat. Murray, într-un tricou alb transpirat, a înnobilat o țară întreagă.

foto: ©Rareș Petrișor, Londra, iulie 2013