pur și simplu am vrut să rup albastrul ăla din tine să te măcelăresc să învăț din nou cruzimea să cresc din nou bărbat înăuntrul tău să-mi agit securile prin fosele tale nazale să-ți plesnească unsprezece capilare doar când te gândești la mine

dar cu ce-am greșit întrebi și cazi în genunchi picioarele ți se taie de la atâta uitare dispari printre umbrele cele mai șterse

să intru prin urechea ta dreaptă când dormi să-ți strâng timpanul la piept până-l sufoc să auzi toată viața numai îmbrățișările mele

să te dărâm clădire după clădire să intru cu picioarele mele nespălate pe sub piele ta fină să-mi culc patul puștii pe clavicula ta fragilă să sângerezi când mă privești o simplă fugă a gândului să-ți rupă cel puțin șase oase să-mi privești săbiile lucind cămășile cusute în fir de argint sute de cămăși așezate una peste alta peste piepul meu în care nici sângele nu mai intră să-ți despic mușchii fâșie cu fâșie să ardem împreună în tigaia de prânz

să discutăm apoi ciopârțiți detașați de tot ce era al nostru despre cum o să cresc din nou bărbat

în tine

recompusă

din toate nimicurile de pe străzi dintr-o pălărie luată de vânt din cureaua unui domn care l-a însoțit toată viața din lacrima unei femei uitată într-un port din sângele unei erecții produse fix la șase și două’ș’unu dimineața din sticla ferestrei casei de sub liliac din patru pene de acvilă din toate cuvintele pe care nu le-am înțeles niciodată care au scăpat din țarcurile piepturilor noastre și acum umblă bezmetice prin oraș din balustrada verde de care te sprijineai până urcai dealul până la mine din firul de apă de ploaie pe care-l urmăreai cu privirea de la fereastră

și acolo

peste și între toate astea

o stau eu bărbatul care a crescut va crește va fi crescut din nou până la capătul capilarelor tale

foto ©Rareș Petrișor