am dat nas în nas cu un caras nu foarte gras rămas de pripas avea un nas nu de caras ci de contrabas, bine, mai mult bas

avea căștile foarte trase pe urechi și volumul dat atât de tare încât oricine (aflat într-o zonă relativ adiacentă, desigur, și cu un auz subacvatic bine antrenat) putea distinge frânturi din coloana sonoră Finding Nemo (acum, că a trecut ceva vreme, s-ar putea să fi fost chiar Big Fish, dar sunt fan Tim Burton și s-ar putea lucrul ăsta să-mi afecteze amintirea), căștile cred că-i acopereau și ochii pentru că pur și simplu m-a împuns cu nasul lui umed, de tigru sănătos, ne-am lovit atât de tare încât a dat câțiva pași înapoi, ceea ce m-a descumpănit teribil (cine nu știe ce înseamnă să dea carasul înapoi…), așa încât m-am gândit să nu cedez, mama lui de caras de pripas, și i-am cântat câteva frânturi din Fly Me To The Moon, ca să știe cum stă treaba, a dat pur și simplu cu căștile de fundul oceanului, provocând un tsunami în largul Coastelor de Jad, nu departe de Golful Mistreților de Cacao (probabil că ați văzut la știri, cât am fost plecat), ne-am luptat chiar acolo, lângă Groapa cea Mare a Margaretelor, ne aruncam rime în ochi, ne umpleam branhiile cu sunete, ne izbeam nas în nas ca două vertebrate autentice

deși se spune că peștii nu au emoții

mie mi s-a părut că a fost chiar afectat de primul tsunami, apoi a devenit un pește kamikaze, aruncându-se cu capul direct în prima corabie ce transporta râme pentru export, ce ironie

râme, nu rime

(foto București, 2008)