Forțat de împrejurări, domnul P. trase repede o pereche de pantaloni pe el, alese o cămașă destul de proaspăt călcată căreia îi apăruseră, totuși, câteva riduri de bătrânețe, se încinse cu o curea nici prea stridentă, nici prea ștearsă, suflă pste botul prăfuit al pantofilor înainte de a-i încălța, îi frecă apoi tandru cu o cârpă moale din hol, ieși.

Aerul era moale. Cunoscuții domnului P. au fost mereu impresionați de aceste două uluitoare abilități ale lui: simțul aerului și gustul timpului. Zâmbi neutru, scurt. Simți moliciunea aerului tot mai apăsătoare. Îi curgea peste stomac, se strecura pe sub curea, i se prelingea pe coapse, învelindu-le într-un soare călâi amplificat cu un zerovirgulăopt să zicem, de nuanța maro închis a pantalonilor. Aerul îi depica șosetele ca petalele unor lalele – deși ne-am putea întreba: cine a văzut lalele bej cu picățele vernil? – apoi îi turna un fel de smoală pufoasă. Vată de zahăr, îi trecu prin cap. Timpul îi lăsa în gură un gust dulce. Fără îndoială. Începu să fredoneze, forțat de împrejurări – poate chiar de împrejurimi, cântec după cântec. Cântece care cântau însăși cântarea. Cântece care atenuau curgerea sufocantă a aerului moale, lăsând sângelui câteva firide ca să-i poată duce viața mai departe. Acolo unde, cine știe, alte împrejurări îi vor face aerul prăfos, inutil. De pe frunțile oamenilor dispăruse o cută din cele patrusutedouăzecișisasedemiivirgulănouă. Pasul era mai săltăreț. Gâturile mai golașe. Timpul își căuta un culcuș dulce spre amar undeva spre laringe. Îl alungă de-acolo cu un plescăit. Înghiți în sec de câteva ori. Cămașa îi fâlfâia opunându-se vântului. Ca pânza unei corăbii. Zâmbi: asta e contracălătoria mea, gândi. Căldura îi pătrunse definitiv în carne, creând găuri în care larvele flămânde ale aerului moale începură să se instaleze și aveau să se lăfăie până spre sfârșit de octombrie.

Oasele nu mai erau dure. Erau bucăți de cretă care desenau trasee pe trotuarele nespălate, încă înghețate. Își aminti cum a suflat peste vârful pantofilor. Suflă cu putere spre trotuare. Nimic. E contracălătoria mea, își repetă. Trupurile începură să prindă forme. Femeile, talia. Bărbații, grumazul. Fese vesele șovăiau încă în a-și arăta bucuria. Nu dură mai mult de zece, poate douăzeci de pași, și șoldurile lumii întregi începură să țopăie dramatic. Pofta unei declarații sexuale. Inocentă. Viața afirmă în propoziții simple, gândi. Aerul lichid îi umplu tâmplele cu nerozii infantile. Aproape i le sparse. Fruntea îi zvâcnea regulat, aruncându-i în gură firimituri de timp sărat. Alungă și gustul ăsta, ajutându-se de o mișcare bruscă a brațului, ca și cum s-ar fi apărat de o viespe. Zâmbi: demult, visam că zbor. Unele lucruri se pierd cu adevărat, își spuse. Fruntea continuă totuși să-i zvâcnească. Asta îl neliniști. Mai mult, simți cum capul i se umflă. Cu aer moale, nemoale, i se umfla de-a binelea. Câțiva trecători au avut bunul simț să nu îi arunce priviri mirate, dar le intuia, le și vedea gâturile răsucite odată întors cu spatele. Capul domnului P. ajunsese deja cât trotuarul. Ceea ce nu era deloc puțin, dacă e să luăm în seamă panglica lată de alee pietonală de pe bulevard. Oamenii încercară să-l ocolească lipindu-se de clădiri. Sau pur și simplu traversând. De pe partea celaltă a străzii puteau chicoti în voie. Neobrăzații îl arătau fără ascunziș cu degetul și râdeau. Domnul P. simți cum trupul îi e tot mai ușor. Ajunse curând să atingă pământul numai cu vârfurile pantofilor. Deja s-au prăfuit, remarcă.

Apoi începu să plutească. În mod sigur, e contracălătoria mea, își spuse. Cămașa îl ajuta de minune să-și găsească drumul. Din pantaloni îi curgea aer moale.

Suficient pentru toată lumea rămasă jos.