Of, frumusețea asta de loc, în care țâțele pământului împung cerul din Moldova până-n Banat, în care sângele Dunării ne-a alăptat deopotrivă neamul și vrăjmașii, în care codrii miros a luptă și a fagur dulce, în care ne sună poezia de ne dor oasele, în care am sculptat în lemn un sfert de univers, în care vântul semănat, atâția ș-atâția ani, ne-a adus în cele din urmă furtună.

Dacă te urci pe farul din Constanța, mai poți vedea fumul și adulmeca sângele din piețele Kievului. O aruncătură de privire. Pe mine, om de rând, gândul ăsta mă face să tremur ca o frunză. Mă uit în jur, vorbesc în jur, întreb, înjur. Puțin sunt cei cărora le pasă. E greu să te trezești din smoala turnată peste tine ani, și ani, și ani. E greu să te ridici și să-ți pui întrebări despre cine ești. Așa cum îmi pun eu în seara asta, cu privirea pierdută printre burtiere galbene, albe, bleu, sprijinind siluetele unor cuvinte greu de asociat unor lideri ai secolului al XXI-lea. Semnificația lor profundă, dincolo de scandal, mă poartă spre Evul Mediu, mă în-rușinează, pentru că am aceeași țară: nu una a lui Ionuț Budișteanu și alta a dlor.Ponta și Băsescu.

Nu trebuie să te urci pe farul** din Constanța ca să simți cum miroase a furtună partea asta de Europă. E suficient să cobori scările de la metrou. Să intri într-un supermarket. Să stai câteva minute pe trotuar și să asculți oamenii. O pușcărie selectă, în care cei mai “experimentați” fac legea. Mai scapă niște artă, niște literatură, niște filme pe la Cannes.

Noi, restul, zicem cuminți ‘săru-mâna’ că nu suntem puși să ridicăm săpunul. Între timp, dracul stă relaxat, în poziție de fracking. Ba chiar fericit: în timp ce un președinte și prim ministru suflă vârtos într-o făclie de speranță, el a terminat nivelul 181 din Candy Crush.

Nu am niciun răspuns. Dar mă întreb mereu cum am putut să las așa ceva să se întâmple.

*în scrierea acestui articol nu a fost rănit niciun animal politic

** imaginea înfățișează Farul Regele Carol I din Constanța