pauză

Mandibulele, gurile, buzele încep să se miște nefiresc, absorbind cuvintele, lingându-ne praful sonor al cuvintelor de pe timpane, mestecând literă după literă, într-o dinamică absurdă, necunoscută și bizară. Nimic nu seamănă cu scenele amuzante din filme în care secvențele sunt derulate în sens invers, făcând personajele să șuiere gramatici și sintaxe hilare. Mandibulele înghit totul. Trupul și sufletul, lăsate fără sunete, fără ritm, încetează să se mai recunoască, se desprind unul de celălalt și pornesc într-un voiaj haotic, lovindu-se fără durere, împuținându-se, micșorându-se imperceptibil într-un proces fără martori și istorie.

Ca într-o beznă crudă pe care au mai trăit-o, amintirile noastre se ascund în buzunare, în spatele unor rame fotografice, în caiete, șosete și hard discuri, sfâșiate de această ultimă decizie privind corabia în care ar trebui să se urce, știind că, orice ar alege, oricum se va destrăma totul.

Tumultul râurilor uită de pornirea din munți, de gravitație, de setea de apă sărată, de pofta de a-și pierde ființa și rostul prin pământ, de dorința de face totul apă, de parcă s-ar lupta cu dumnezeu. Apele se potolesc, înghițindu-si mareele, peștii, plantele, epavele, drumurile și istoriile, lucirile, poezia, viața. Apele imită și ele, așa cum face totul, jocul mandibulelor, mestecând lumea cu guri mari, hulpave, mușcând veșnicia până la os.

Și se face foarte liniște. Urechile încep să ne doară, atrofiate în lipsa oricărui exercițiu. Ne putem lipsi de ele și le tăiem; oricum nu ne stăteau bine. Voiajul trupurilor fără suflet e abia la început. Miliarde de corăbii cu chile traversate de artere zvâcnind pornesc un război surd, fără nicio miză, fără nicio luptă anunțată sau previzibilă, simpla existență a uneia însemnând moartea alteia.

Sufletele s-au tras deoparte, respirându-se unul pe celălalt până la ultimul, crezând până în ultima clipă că mandibulele se prefac, că totul e o scăpare de moment, e doar un malpraxis, o eroare gravă la registratură, o adresă greșită, un telefon dat cui nu trebuia, o vorbă spusă la mânie.

Și, când nu mai rămâne nimic, moartea apucă să tragă aer în piept, ca și cum s-ar pregăti pentru de o dispariție mult mai lungă în neant. Poate cea mai lungă de până acum.

Vezi, e bine să pastrezi mereu o gură de cafea pentru mai târziu.

foto © Rareș Petrișor

4 Comments

  1. Jasmine

    Mă aşteptam să găsesc cuvinte nedespărţite de vreun semn de punctuaţie.

  2. Cand vom muri o vom face verbalizand si incercand din greu sa spunem ce simtim. In general o vom face pe facebook si nimeni nu va avea timp sa citeasca. Vom disparea cu niste urechi foarte mari dar niste minti foarte mici si autopreocupate. Sufletele vor sta stinghere fiecare in corabia lui, fara a avea curajul sa respire alt suflet, din frica de dilutie sau polutie. Ne vom sufoca in aglomeratie ingroziti de singuratatea apasatoare. Probabil ca va fi o sinucidere generala impreuna dar separati.

Leave a Reply to Rareș Petrișor Cancel reply