hold your bread

și-ți dai seama, ce să-ți mai zic, sufletul nu se mai simte la fel

ca și când auzi un cântec care te face să-ți aduci aminte că ai simțit ceva cândva că parcă ploua sau nu ploua că parcă era toamnă sau nu era toamnă erai singur sau nu erai singur ți-era rău ba parcă ți-era foarte bine și simțeai sufletul portocaliu dar nu se mai potrivește cu verdele de azi sau negrul sau griul sau cine mai știe cum și mirosea în jur a ceva puternic parcă a tei dar mirosul de tei e de azi ce înnorat e! era senin era o zi ca oricare alta apoi te muți în altă zi despre care știi sigur că sufletul tău arăta ca o pară zemoasă sau mai bine una tare că rezistă mai mult fără s-o mai bagi în frigider și beciurile care miroseau a struguri copți negri cu coaja acrișoară și din sufletul tău începea să se ridice drojdia încălzită de sânge dospind în fierbințeala cine știe cărui cântec care astăzi ți-a sunat într-un vestibul uscat pustiu din minte acolo unde amintirile se descalță și intră tiptil stingând lumina respirând tot aerul sufocându-te

omorându-te

luându-te cu totul ducându-te într-un loc în care ploua sau parcă nu ploua dar sufletul se simțea portocaliu

(nu mai știu sigur)

foto ©Rareș Petrișor

3 Comments

  1. Mi-e mila grozava de amintirile astea, cand sunt ale unor oameni fara memorie, ca mine. Cum vin ele pline de emfaza, cu gand intunecos de sufocare si in loc de un vestibul pasesc intr-un vid. Si cad asa in intuneric si nici aerul nu le suiera pe langa urechi, el nefiind. Si tipa mut, ca nici unda sonora n-are prin ce sa se propage.
    Si fiinteaza asa in nefiinta, intr-un iad al amintirilor, apropiate una de alta dar neputand sa se vada, auda, sau atinga poate doar sa se banuie.

  2. De mirare cum încăpem cu toţi în ţara asta a nostalgiei, cum ne înghesuim sub acelaşi miros ameţitor de pită caldă. Cred că nu pita adulmecăm, ci înghesuiala.

    Digresiune: ţara mea de dor are spaţii vaste în care nu te poţi împiedica de niciun stâlp antiparcare, de niciun pieton. Şi totuşi. Sunt clipe în care, animal urban, mulţimea de trupuri cu care mă mişc, haotic şi regulamentar, mă locuieşte într-un fel confortabil.

Leave a Reply