suntem deja extraordinar de pierduți

oasele trosnesc liniștit în noi încălzindu-ne pentru ultima oară ne mușcăm cuminți micile bucăți din viitor suficient cât să nu mai știm ce aduce ziua de mâine uităm că va veni ziua de mâine și

probabil

asta ne-ar putea face mai frumoși dacă nu am deja extraordinar de pierduți în buzunarele în care am pierdut micile bucăți din viitor

privirile își întind brațele către trupuri moi pe care am vrea să le locuim fie și doar pentru câteva clipe aici este

de fapt 

toată problema: suntem un mănunchi de brațe care tânjește fiecare după altceva destrămându-ne

oasele trosnesc liniștit în noi construind insule de praf de cenușă pe care ne așezăm călcâiele obosite seara înainte de știri

la marginea timpului se aude un bubuit stins ca și cum totul s-ar sfârși ca într-un documentar cu sonorul aproape tăiat dar știm că mai trebuie să se întâmple

ceva

și am vrea să mai facem loc în noi unui corp moale pe care am vrea să-l locuim fie și doar pentru o clipă asta dacă nu l-am devora înainte cu o parte dintre brațele noastre restul fiind ocupate să caute prin buzunare resturi din viitor

Foto: ©Rareș Petrișor

Leave a Reply