- Eu zic așa: ia tu schelele alea de-atârnă de peste un an pe peretele casei și aruncă-le dracu’ undeva, la marginea orașului…
- Da’ au zis că aduc ceva nou, zilele astea…
- Ce să mai aducă? Niște boi, toți! O jumătate de oră mi-a luat numai să-i prind la telefon. Niște boi, clar, ascultă-mă!
- Te cred. Niște boi. Dar poate aduc ceva nou… Peretele ăsta arată așa de urât. De peste un an, vorba ta.. Ce dracu’?
- Dă-i dracu’! Niște boi. Și, după ce că am așteptat o juma’ de oră, boii dracu’, mi-a răspuns una care mi-a zis că toată divizia de traseu e plecată în concediu…
- Deh, cu criza… Cum adică “divizia de traseu”?
- Niște boi, ți-am zis, doar. Numa’ așa, ca să se afle-n treabă. Eu zic așa: ia tu schelele alea de-acolo. Arată urât, zău. Boii dracu’!
- Da, niște boi, da’ le mai las câteva zile. Poate vin cu ceva nou. Orice. Anu’ trecut, pe vremea asta, era ceva cu fructe. Roșii. Se potrivea bine cu streașina nouă. Las’ că poate vin cu ceva totuși. Mi-ar plăcea una la o bancă, să se uite lumea la casa noastră și să rămână cu gura căscată…
- Niște boi, clar. Schelele sunt urâte. Poate vine una cu o bancă și ai noroc.
- Orice e bun. Poate vin. Lasă.
***
(București, septembrie 2009, Canon 20D)
(Byblos - Liban, 7 noiembrie 2009, Canon 20D)
(Barcelona, 6 ianuarie 2010, Canon 5D MarkII)
- Nu domnule, e imposibil: am citit cu ochii mei necrologul la gazetă. Nu doar că e mort, e mort de-a binelea, credeți-mă! Domnul Wrexler, proprietarul cunoscutei și căutatei farmacii de pe strada Sankt Petersburg colț cu bulevardul Steaua Roșie, era aproape indignat de zvonul cum că dl.P nu ar fi murit - și răsturnat și revoluționat, totodată, tagma și ierarhiile legiștilor, ba cică ar bine sănătos (sâc!) într-o casă de pensionari foarte aproape de granița dintre Ungaria și Austria. Dădu cu gazeta de pământ, înjură presa printre dinții făcându-i mahalagii pe gazetari, și intră în locanda fraților Steiger, unde comandă furios un șnaps. Ce porcărie! mai zise, înainte de prima înghițitură, care fu și ultima, pentru că știm cu toții cât de mic e un șnaps în aceste vremuri sărace. Știrea era pe prima pagină în toate fițuicile locale. Până și un ziar din capitală catadicsi să-i acorde câteva rânduri pe pagina a șaptea: “Bombă: cunoscutul proprietar de hoteluri, renumit pentru tumultoasa sa viață amoroasă, dl.P, e bine sănătos, spun surse sigure, într-un sanatoriu de odihnă pentru vârsta a treia situat undeva la granița dintre Austria și Ungaria. Din motivațiuni de protejare a surselor, nu le vom dezvălui identitatea și nici locul în care se presupune că și-ar vedea nederanjat de treabă dl.P.” O, dar asta e o mizerie!, izbucni dl.Wrexler: am fost cu ochii mei la înmormântare! Am văzut în persoană cum l-au înhumat! În-hu-mat! Nu, nu, e prea de tot!
Ieși valvârtej, aruncându-și teatral fularul peste umărul stâng. Era totuși ianuarie.
***
(București, 26 ianuarie 2010, Nokia E90)
Avea niște glezne incredibil de subțiri și delicate. Se prea poate ca ăsta să fi fost unul dintre motivele pentru care s-a simțit atras de ea. Glezne fine, albe, ca două rânduri de carne ce vor deveni un fluviu undeva în zona abdomenului. Sigur, astăzi îi era destul de greu să spună cu certitudine că s-a îndrăgostit de ea privindu-i gleznele; ce poate fi mai ridicol pentru un bărbat decât să recunoască, la un moment dat că i s-au încins cazanele inimii din cauza unei banale șuvițe, a modelului unui material de fustă sau, în cazul nostru, din cauza unor glezne atât de subțiri încât păreau oricând să se frângă sub povara trupului ei. Fie chiar și așa delicat. Nu, în mod hotărât, bărbații nu trebuie să cadă pradă unui asemenea atac al ridicolului. Și totuși, gleznele ei rămâneau înfipte în memoria lui exact așa cum i le-a văzut prima dată: fragile, subțiri, albe, nefiresc de delicate chiar și pentru o femeie. Dacă închidea ochii, vedea doar o pereche de glezne, nu femeia întreagă. Nici ochii, nici buzele, obrajii, brațele. În gleznele acelea se sprijinea tot universul, de acolo plecau și acolo se întorceau toate respirațiile și gândurile lui.
Se prea poate ca acum, după mai bine de șaizeci de ani, să realizeze că se uita de fapt la niște scânduri… Poate nu erau nici scânduri, ci era felul în care își zugrăviseră vecinii, Bordeienii, casa. Poate nu era nici asta. Poate doar urmărea niște amintiri inexistente, ridicate fragil, ca niște glezne nefiresc de subțiri ale unei femei de acum șaizeci de ani, din cenușa dimineților libere de crize de sciatică sau prostată. Frumoase glezne și-au mai tras Bordeienii pe casă!
***
(București, 9 ianuarie 2010, Canon 5d MarkII)
Își întoarse fusta plină de volane cu o mișcare îndemânatică, contemplă un pic felul în care i se potrivesc pantofii roșii, cu tocul jos, culorii pielii. cel puțin pe glezne avea o piele incredibil de albă, după care mulți bărbați din Barceloneta încă oftau. Își strânse scurt buzele ca și cum își așeza rujul aprins mai bine și întoarse capul către Ramon:
- Nu cred să mai vină… A nu știu câta oară mă roagă să-l aștept aici înainte să meargă la căpitănie, și e a nu știu câta oară când nu apare. Pur și simplu nu l-am înțeles niciodată pe omul ăsta…
- Nț, făcu Ramon, empatic, continuând să măture terasa pietruită a cârciumii. Privi, pentru o fracțiune de secundă, glezna descoperită a Mariei și gândi cât de bine i se potrivesc pantofii roșii, cu toc scurt, culorii pielii. Domnul Montserrat e un om complicat, dar tare bun, conchise împăciuitor Ramon.
- De unde dracu’ știi tu cum e domnul Montserrat? se aprinse Maria. Nici eu nu știu și, vorba aia, îl știu de mai bine de treizeci de ani! Of, treizeci de ani, expiră cu năduf Maria, apoi căzu brusc pe gânduri.
- Domnul Montserrat vă iubește, șopti Ramon, schimbând mătura cu una mai micuță cu care obișnuia să înlăture pământul din jurul ghivecelor cu flori. Știu sigur asta.
- Chiar mă enervezi în dimineața asta, Ramon, și m-am trezit așa de bine dispusă! Te rog mult!
Cu toată țâfna, Maria nu părea deloc afectată. Îl aștepta pe domnul Montserrat în fiecare prima miercuri a lunii, când sosea vaporul din Indii. Naufragiul corabiei pe care se afla domnul Montserrat acum unsprezece ani fusese anunțat într-o gazetă locală obscură din Lisabona, în al cărei larg de coaste s-a produs teribilul accident. Un singur cadavru nu fusese recuperat, de aceea domnul Montserrat nu avea să mai apară vreodată pe vreo listă de morți sau vii.
- Dar parcă simt că de data asta o să vină. Maria își mai privi o dată glezna, apoi comandă un pahar de vin alb. Să nu-mi dai din ăla scump, Ramon, te rog.
***
(Barcelona, 30 decembrie 2009, Canon 5D MarkII)
Tratatele de medicină trebuie rescrise. Mulți dintre legiștii care au participat la nemaipomenita autopsie au fost nevoiți să ia calea exilului, rușinați de neștiință; și-ar fi pus capăt zilelor, dar ce poate fi mai bizar decât sinuciderea unui legist? Un acar înecat poate, sau un alpinist pustiit de o furtună de nisip în deșert. Acestea sunt pure bizarerii, însă, care nu-și au locul aici și știrbesc din senzaționalul nemaipomenitei autopsii a domnului P., decedat în condiții misterioase, ca să nu spunem stranii. Obscure.
Nu mai puțin de patruzecișisase de medici legiști, cei mai renumiți din lume, s-au strâns, așa cum au putut, în jurul fragilului corp al domnului P. Primul dintre lucrurile ciudate avea să se întâmple la prima incizie: nu a fost suficient de surprinzător să nu curgă niciun strop de sânge, dar medicul care a făcut delicata tăietură s-a chinuit cel puțin douăsprezece minute ca să taie un centimetru de piele ce avea să se dovedească, în cele din urmă, că nu e tocmai piele. Acest țesut părea alcătuit dintr-o plasă foarte dură, deloc permisivă oțelului de bisturiu, totuși atât de catifelată și plăcută la pipăit.
Domnul P. nu avea niciun fir de carne. Niște ovule cu pereți transparenți, elastici, umpleau corpul domnului P. În aceste rotunjimi medicii au găsit o piatră din Jaffa, câteva fire de nisip de pe plajele Normandiei, niște frânturi microscopice de açai, fibre dintr-un chimonou cu teme - ce ironie! - înaripate. Au găsit o bucată dintr-un templu grec uitat, o alta dintr-unul despre care se credea că nu există cu adevărat, file dintr-un tratat de alchimie, o buclă din barba lui da Vinci, o așchie din moara lui don Quijote, o dală din pavajul bunei noastre catedrale Notre Dame, o nestemată din giuvaerurile Coroanei Commonwealthului, sceptre papale, vagoane de lingouri din visteria incertă a războaielor, rozele războiului celor Două Roze, moaștele amantelor lui Vespucci, săbii de hani, iatagane de pași, chipe pe care le-a luat vântul din Egipt. Pe scheletul domnului P. au găsit atârnate câteva oale și linguri, două portrete ale unor soldați din primul Război Mondial, nesemnate, o legătură de usturoi împotriva vampirilor, un samovar, câteva fire de busuioc.
Inima domnului P. era atât de mare, încât echipa de legiști a intrat cu totul. După un scurt tur al sufrageriei unde se putea remarca superbul pian cu coadă de vultur, legiștii au dat buzna în dormitor, dornici de amănunte picante care ar fi făcut deliciul audienței expunerilor lor științifice, dar ar fi și adus puțină lumină în ceea ce privește încifratul destin al domnului P. Nu mică le-a fost mirarea să descopere cinci paturi așezate în stea, fără saltele, perne, așternuturi, cinci paturi ca niște cuști atât de incomode încât părea că în ele nu puteau dormi nici măcar coșmarurile, cinci paturi în care - s-a ajuns la această concluzie ce nu a fost contrazisă științific până azi - se pare că domnul P. își făcea de cap cu cele cinci simțuri. Bucătăria era mai degrabă o sală de baie în care domnul P. își făcea toaleta, existând și dovezi concrete în acest sens: foarfece, pieptene, săpun din piele uscată de uliu, uleiuri din irisul florii iris, pudră de fildeș.
Cei patruzecișișase de legiști și-au continuat expertiza, plus raport, înțelegi, până-n zori. Domnul P. îi privea rece și oarecum absent. Dintr-o perspectivă indiferentă, desigur.
***
(București, 26 octombrie 2009, Nokia E90)
Lucra deja de doi ani într-un atelier de pielărie numit, ce ironic, Pitonul Privat. Nu a dat niciodată vreo însemnătate specială locurilor prin care a dus-o viața, în special celor în care a muncit: spălătorii, țesătorii, firme de curățenie, de curierat, ateliere de cizmărie, brutării, magazine. Se angaja numai în locuri în care muncea greu. Se angaja pe bani puțini, uneori doar pentru o farfurie de terci pe zi. Nu o interesa ce muncește. Cât. Unde. Pentru cine. Unde se va termina. Cum. De ce. Nu avea cum să dea vreo importanță locurilor pentru că tot ce voia era să nu se lege de vreunul. Să înghită decorurile astea inerte, sterile pentru mintea și sufletul ei, la fel cum înghițea farfuria de terci. Sau supă, când munceau în zilele de sărbătoare și Dumnezeu trebuia îmbunat cumva.
În drum spre casă, i-a vorbit. Nu, nu era Dumnezeu care mai cerea o farfurie de supă. Nici șeful de la Pitonul Privat. Era un bărbat care o întreba, în cuvinte articulate cumva într-o altă limbă, de unde poate lua un autobuz care să-l ducă la gară. Privirea lui, straină, indirectă, aruncată puțin pe lângă fruntea ei și ancorată într-un punct fix, golea și mai tare cuvintele de vlagă. Uitându-se la el, se vedea pe sine, în fiecare după-amiază când trecea cu ochii peste propriul chip, într-un singur pas, în dreptul atelierului de oglinzi de pe Lipscani.
S-au întâlnit acolo, la un colț de stradă, ca două cutii goale de conserve care se ciocnesc aduse de vânt, cântă un pic aceeași simfonie ținându-și una alteia ecoul, alergându-se strâns ca prinse de mâini și s-au despărțit din pricina aceluiași vânt care a oprit-o pe una într-o adâncitură din asfalt, purtând-o pe cealaltă spre o altă ciocnire, sau poate spre roțile unei mașini.
- Domnule, întâmplător ați dori să vă însoțesc până în stație? Tot spre gară merg și eu…
***
(Bucureşti, septembrie 2009, Canon 20D)
Doamna M. măsură cu privirea faleza cheiului pe care o vedea aproape în întregime prin ferestrea micii sale mansarde care nu avea alt avantaj în afară de o superbă priveliște asupra Senei. A fost și motivul pentru care a acceptat să stea în această cameră în care avea un metru de la pat la fereastră și un alt metru între marginea cealaltă a patului și pragul ușii. Așezată cu fundul pe marginea dinspre fereastră a patului, aproape atingea peretele cu genunchii, însă îi plăcea să stea așa pentru că pierdea din vedere micuța ei cameră cu puținele lucruri care o legau de viață - patul, un cuier infim cu două cârlige înfipt în ușă, un lighean cu apă proaspătă așezat pe un scaun înalt într-un colț și o sfoară care trecea în diagonală peste pat care îi servea drept dulap și pe care își agățase puținele haine ce i-au mai rămas după plecare - și devenea una cu aerul, ochii o înălțau deasupra apei, așezându-se, cum avea să vadă la pescăruși, ba pe balustrada vreunui vapor răgușit care căra de ani de zile turiști însetați de fotografii, ba pe bordurile cheiului, așteptând plictsită dar răbdătoare, vreun pește mai curajos cu care să schimbe două vorbe despre Paris înainte de a-l înghiți.
Zbura așa în fiecare zi, cel puțin câteva ceasuri, fără să țină seama de vreo fizică sau logică. Ciupea oamenii triști de obraz, plutea în spatele doamnelor pe muzica pielii lor proaspăt îmbăiată și parfumată, plonja în apă după pești, laolaltă cu alte păsări de pradă, fără să-și ude singura rochie pe care o salvase de urgia moliilor, se întorcea pentru o clipă să mai soarbă o gură din cafeaua de azi dimineață, fura din zbor, apoi, o pricomigdală din vitrina descoperită a vreunei cofetării. Cămăruța ei era ca un ochi imens care privea, odată cu ea, prin irisul dreptunghiular, transparent, spectacolul interminabil al apei, zecile de perechi de îndrăgostiți, cititorii înfocați de pe chei, apoi o rechema și o închidea în el, așezând între somnul ei și somnul lumii pleoapa unui stor.
Într-o zi, doamna M. a primit o ilustrată foarte stranie: era copia unei fotografii ce părea să fi fost făcută chiar de la fereastra ei unui vapor oarecare. De teamă, în ziua aceea nu a ridicat storul, nu a mai stat pe marginea dinspre fereastră a patului. După câteva ceasuri în care a stat întinsă în pat privind țintă la ilustrată s-a ridicat, a strâns sfoara pe care mai avea o eșarfă albastră nemâncată de molii și două jupe, a netezit cu grijă cuvertura patului, a privit într-o doară cuierul de pe ușă și a plecat. Așa cum a mai plecat.
***
(Paris, 2 octombrie 2009, Canon 20D)
Of, s-au scris zeci de cărți despre singurătatea soldatului de plumb. Istorii amuzante, triste, cinice. Poate chiar dramatice. Soldatul de plumb îmi trece zilnic prin fața ferestrei, nebăgând de seamă că eu dorm încă pe pervaz, în pas de defilare, aproape ostil, purtându-și mândru uniforma, decorațiile, trăgând cu coada ochiului la cizmele lustruite cu scuipat, recitând poezii din clasele primare, fredonând câteva acorduri dintr-un marș. Când îmi întâlnește privirea adormită, umerii îi cad într-o implozie de descurajare. Îi poți zări începutul de cocoașă provocată de orele în are patrulează prin fața ferestrei mele, de zeci de ani de zile. De fapt nici nu știu de când și prea puțin îmi pasă.
Eu nu știu nicio poveste despre soldatul de plumb. Îl văd doar plimbându-se, vorbindu-și, luptându-se prin tranșeele frunții sale cu niște gânduri de o sonoritate ridicată la rang de salvă de tun, oferindu-și medalii sau smulgându-și-le din piept și oferindu-le copiilor nehotărâți: ce să fac, să accept medalia și să arunc înghețata?, lăsându-și barba într-un tremurat al abandonului, accentuat de comisurile căzute ale gurii, de ochii inexpresivi, goi și de brațele care atârnă ca două linii perfect drepte, ținând mânecile vestonului într-o eternă stare de neșifonare.
Spre surprinderea mea, azi mi-a vorbit.
- Fiți amabil, domnule vecin-spectator-adormit-și-totuși-suficcient-de-treaz-să-scrieți-așa-ceva-despre-mine, aveți un foc? Nu, evident că nu fumez… Am o socoteală de încheiat cu un vechi inamic. Suntem de plumb, în fond, nu?
Atunci am văzut pentru prima oară îndeaproape ochii lui goi.
- Da, suntem de plumb.
***
(Paris, 2 octombrie 2009, Canon 20D)
Veniţi, stimate doamne şi stimaţi domni! Avem cizme cu profil elastic, cizme pentru înlăturat mahmureala sau, pentru cei mai pretenţioşi, cizme pentru înlăturarea eficientă a negilor păroşi, cizme pentru nunţi şi funeralii, cizme pentru tristeţi, cizme de concert şi, evident, cizme de înjurat, cizme pentru uitat oraşul în care m-am născut, cizme de născut, cizme de avort, fireşte, cizme de variolă, cizme pentru varice, cizme pentru mâini, cizme pentru cap şi guşă abundentă, cizme pentru crime, cizme pentru asfalt, cizme subacvatice intense, cizme cu cremă de călcâie, cizme cu gel de duş (sau de păr), cizme cu părul scurt, cizme fără filtru, cizme eco, cizme cu 8Gb RAM, cizme pentru proşti, cizme de dat cadou, cizme subînţelese, cizme invizibile, cizme de bibliotecă, nelipsitele şi multcăutatele cizme cu tală de curcubeu, cizme de intrat în necaz, cizme obraznice, cizme talentate, cizme imposibile, cizme flecare şi cizme prolixe, cizme autiste pentru toate gusturile, cizme cu steaua nordului, cizme subtropicale, cizme lipsite de curaj, cizme ignorante, cizme ca o cizmă, cizme de vaci fără grăsimi, cizme decafeinizate, cizme improprii, cizme total nepotrivite şi da, doamnelor şi domnilor, avem şi cizmele ameţitor de verticale, disponibile numai la comandă abundentă şi discretă.
***
(Braşov, 17 octombrie 2009, Nokia E90)
Stăteau ca de obicei, aproape nemişcaţi, pe aceeaşi bancă, în Grădina Luxemburg, pe o alee ascunsă ce se termina foarte abrupt într-un strat de flori ce înconjura palatul.
Lui îi plăcea asta.
Îi plăcea ca ochii să se ridice în picioare şi să ţină mereu acel discurs senzorial prin părul ei, pierzându-se în mod voit pe cărarea dintr-o parte, alunecând doar ca să primească în ajutor partea de sus, transparentă, fragedă, a pavilionului urechii pentru a se avânta mai adânc printre firele ei de păr ca în cea mai minunată şi periculoasă pădure. Odată, de exemplu, a întâlnit un vânzător de mirodenii care împodobea trunchiurile arborilor cu brâuri de scorţişoară, le prindea de ramuri eşarfe de cardamon, risipea ca dintr-un corn al abundenţei munți întregi de seminţe de coriandru. Părul ei începea atunci să spună poveşti din Orient, fără să poată cineva adormi înainte de o mie şi una de nopţi. Ochii, care se ţineau strânşi de mână unul de celălalt, fugeau minute în şir de tot felul de sălbăticii atrase fie de mirodenii, fie de artiştii de la circ care veneau cel puţin o dată pe zi pentru o reprezentație în Cortul Gândurilor. Privirea îi cobora, puţin obosită după lupta cu nimfele mirodeniilor şi demonii aduşi de circari, până aproape de frunte. Inevitabil, privirile li se întâlneau.
- Haide, e târziu.
***
(Paris, Jardin du Luxembourg, 2 octombrie 2009)
Bătrânul care vinde biciclete într-un atelier ascuns în spatele clădirilor înalte din Cartierul Elefanților s-ar putea să fie ultimul bărbat. Sute de scrisori ajung zilnic la această adresă stranie, strada Încălcării, numărul 126 Bis, absolut toate semnate de femei care-i cerșesc dragostea, trupul scofâlcit și atât de uscat încât nimeni, nici cea mai oarbă femeie nu l-ar mai vedea ca pe un Graal, ci mai degrabă ca pe o pungă cu tămâie, îl roagă, prin cuvinte îngenuncheate să le dea o mângâiere, o dezmierdare, o șoaptă de alint. Bătrânul nu citește absolut nicio scrisoare. Pe lângă faptul că nu s-a sinchisit să învețe vreodată să citească, în spatele Cartierului Elefanților nu e aproape niciodată lumină. Și niciodată din cer. Asamblează, lustruiește și pregtătește bicicletele pe întuneric deplin. Știe pe de rost fiecare model, numărul de spițe - le ciupește uneori, delicat, ca pe niște corzi de harpă - simte tipurile de anvelope după miros, le citește striațiile ca un orb, simte în degete dacă o lampă e aprinsă sau nu, unge cu pipeta fiecare articulație, chiar dacă a fost unsă cu doar câteva zile înainte. Dar el nu poate număra zilele.
Timpul lui e alternanța între clipele în care mângâie șeile curbate, se plimbă cu dosul palmelor pe cadrele reci si perfect suflate cu vopsea de import, se lasă cu delicatețe, ca într-o îmbrățișare stângace, pe câte un ghidon, să îi verifice echilibrul și momentele în care se odihnește. În acele momente, pe lângă întunericul care îl sperie pentru că îi lipsește dantelăria metalică a bicicletelor, e gol. E nimeni.
Și, cu toate astea, s-ar putea să fie ultimul bărbat, chiar el, vânzâtorul de biciclete de pe strada Încălcării, numărul 126 Bis. Obișnuiește să se încălzească la focul pe care-l face din scrisori. Nici nu știe câte patimi arde prin acel foc profan, câte vise distruge, câte stăvilare deschide în ochi nealinați. Dar pe el focul îl ține în viață: singura lui căldură și sursă de lumină, din când în când. Ochii îl dor, nu mai sunt demult obișnuiți cu transparența, dar mâinile se bucură, se dezmorțesc un pic din teribilul reumatism care l-a înhățat inevitabil după zeci de ani de dormit printre metale.
Bătrânul nu a avut niciodată vreun client. Nimeni nu i-a trecut pragul. N-a vândut nicio bicicletă. N-a ieșit niciodată din atelier. N-a auzit vreodată alt glas înafară de clinchetul soneriilor de pe ghidoane. Nu știe cum miroase un alt trup, dar poate distinge între zeci de feluri de uleiuri, sute de tipuri de cauciuc sau piele de șa.
Și, cu toate astea, s-ar putea să fie ultimul bărbat. Păcat că e dincolo de Cartierul Elefanților.
***
(Paris, 2 octombrie 2009, Canon 20D)
Dimineaţa era încă lăptoasă: oamenii alunecau prin ceaţa de octombrie cu gulerele ridicate şi umerii puţin înălţaţi, singura formă de luptă împotriva frigului care făcea să le tremure carnea pe oase. Comisarul supse mai degrabă din această ceaţă în loc de fum din chiştocul care i se lipise de buza inferioară, chiar cât să acopere mica rană sângerie provocată tocmai de acest obicei de a nu-şi scoate niciodată ţigara din gură. Trecuseră două luni de când fusese numit şeful Secţiei de Crime Uşoare cu Autori Multipli, Necunoscuţi şi nu reuşise să se adapteze trezitului atât de dimineaţă, pentru că e lesne de dedus pentru oricine: crimele uşoare cu autori multipli, necunoscuţi sunt descoperite în zorii zilei, de femei îngrozite, de câini scoşi de stăpâni la uşurat, de colportori, vânzătorii de lapte, poştaşi, doici, moaşe grăbite şi livide, văduve plecate să spele podeaua bisericii (şi să mai ajute cum pot parohia). Uneori chiar de prieteni care vin să vadă ce mai face cel care tocmai şi-a dat duhul, sau i-a fost luat duhul, cu câteva ore în urmă.
- Asta depinde, spuse doar pentru el Comisarul. Uneori poţi să-ţi dai seama după sânge când a murit. Alteori nu curge niciun strop şi trebuie să pipăi cadavrul: numai după paloare nu te poţi lua. Comisarul lucrase până acum două luni la Morga Orgilor Donatoare de Organe şi era unul dintre cei mai iscusiţi dezlegători de mistere mortuare din regiune. Şi asta nu era puţin. Deşi depinde, continuă în gând Comisarul…
***
Domnul P. era un personaj comun. Îl ştiau vecinii, cum să nu? că doar mânca în fiecare joi la acelaşi restaurant pescăresc unde mânca îşi ducea şi Primarul soţia, Raspail colţ cu Montparnasse, se ducea după ziare la chioşcul aflat la câteva zeci de metri de străduţa extrem de liniştită pe care stătea de-o viaţă: Jules Chaplain, în Cartierul Latin. Urăsc Parisul, îşi zise Comisarul şi scuipă chiştocul care se desprinse de buză cu tot cu un cheag subţire, roşiatic, de o nuanţă apropiată de picătura care se oprise la scurt timp după moarte, probabil, în barba de-o zi a domnului P.
Comisarul reuşise să afle că domnul P. primise o vizită neobişnuită în seara dinaintea morţii: o siluetă suspectă a bătut la uşa micului apartament de la etajul patru al imobilului 11Bis din strada Jules Chaplain, acolo unde locuia de-o viaţă domnul P. Suspectă pentru că domnul P. nu primea vizite. Şi niciodată seara!, confirmă madame L, umflându-şi pieptul bătrân de bucurie că poate fi de folos Serviciului Naţional de Poliţie Criminală Imprevizibilă al cărei reprezentant, Comisarul acesta chipeş, pare atât de destoinic.
***
Comisarului nu i-a fost greu să încadreze dosarul la crime cu autori multipli, necunoscuţi, lucru care se potrivea ca o mănuşă reputaţiei şi specificului secţiei pe care o conducea.
Totuşi, în toţi anii care au trecut de la clasarea faptei, Comisarul era bântuit de o întrebare ce încă pare fără răspuns: cum a ajuns cadavrul în stradă?
***
(Paris, 2 octombrie 2009, Canon 20D)
ai vrut neapărat
neapărat!, mi-ai spus
să-ți fac un leagăn din brațele mele
așa neîndemânatic cum eram:
parcă ai un braț de sârmă
și unul din lumină, spuneai
brațul de lumină era cel cu care te așteptam acasă
cel de sârmă îți întindea bluzele la uscat
făceam cercei din lumină
ți-ai deschis chiar și un mic atelier
veneau femei din toată lumea
celebre
până și dra.Bruni a comandat de la tine
știți, aș dori niște cercei cu tocul luminii mai jos, înțelegeți…
ți-a spus
îmi tăiai brațul zilnic
în scop comercial
nu mă supăram, lumina creștea la loc
și uite-așa te-am ținut în leagăn
până ai vândut toți cerceii
nu se mai poartă
ai spus
erai șifonată ca un cer agâțat pe sârmă
te vedeam deja într-o altă lumină
total nefavorabilă
***
(București, 20 septembrie 2009, Canon 20D)
devine tot mai evident
dragul meu
că nu ne potrivim:
ești mult prea maro, uneori chiar muștar
pentru mine
e drept că există unii care spun că ne stă bine împreună
niște imbecili!
m-am săturat de gura lumii
brațele îți atârnă lemnoase
stai toată ziua rezemat de ferestrele alea
cu caturi scorojite
vreau termopane, dragul meu, înțelegi?
cine mai are vreme astăzi
să vadă lumea de la balcon?
folosește-ți degetele
(spune-i să fie mai digital, îmi recomanda o prietenă…)
fii și tu mai brutal
m-am săturat să fiu contemplată
mai ai și aerul ăsta superior
nu, este limpede:
nu ne mai înțelegem
diseară nu voi mai fi aici
poți să mă uiți
dărâmându-te
sau devenind gară
***
(București, 20 septembrie 2009, Canon 20D)
Cu greu s-a putut desprinde de pe scaun. Era priveliștea lui favorită: putea observa, fără să fie băgat în seamă de cineva și, mai bine, fără a se considera singur vreun voyeurist, tot spectacolul străzii. Intra cu ușurință pe sub fustele mulate ale tinerelor domnișoare, ocolea cu invidie fularele de mătase ultimul răcnet ale bărbaților galanți ieșiți să mai adulmece “realitățile” proaspetelor văduve, se strecura în sacoșele precupețelor pe care le asemuia adesea cu însăși viața, unele mai slabe, altele pricăjite de-a dreptul și galbene în obraji ca și cum n-ar fi cunoscut vreodată purpura iubirii, altele rotofeie, pline de suflet și porniri omenești, aruncând ocheade căruțașilor hămesiți, dornici de hălci fripte, dar nepăsători la chemările trupești.
Vedea hârtiile din servieta domnului profesor aranjate cu o grijă ce se învecina cu nebunia, simțea mirosul de piele al tocului de ochelari - nu a înțeles nici până azi de ce a renunțat la monoclu în favoarea acestei noi mode, lipsită total de șarm - auzea tropăitul cuminte al vârfurilor creioanelor ascuțite cu aceeași migală și așezate la fel de maniacal în ordinea logică a nuanțelor. Putea simți în buricele degetelor părul electric, aerat, proaspăt spălat al copiilor care se duc lunea la școală, adulmeca mireasma stranie de săpun de casă amestecat cu anii de sudoare ai spălătoreselor care formau procesiunea ce ducea zeci de șolduri spre albie, balansându-se violent, arcuit, ca niște corăbii pe furtună, dintr-o margine în alta a zecilor de straturi de fuste pe care nu le puteau învinge niciodată.
De pe scaunul acela vedea toată lumea asta dementă, fără rost, cum se mișca zi de zi prin măruntaiele orașului, îi trecea privirea prin coaja merelor din piață, prin oasele, apoi prin măduva ciolanelor răstignite suficient de sus ca să nu ajungă la ele haitele de dulăi vagabonzi, vedea chiar și prin ochii acestor dulăi cum arată canalele din cea mai veche și rău famată parte a orașului, mormanele de gunoi, goana după pisici schiloade, numai bune de ucis, dar prea uscate ca să fie o pradă serioasă.
***
L-au ridicat cu anevoie: avea, deja, greutatea celor cinci orașe prin care a trecut, aproape toate de pe continente diferite, cu oameni diferiți, dar mânați de aceleași simțuri prin milioane de femei și bărbați, pe sub mii de fuste, prin servietele unui batalion de profesori demenți, colegi de clasă la aceeași scoală, prin părul electric al păturii castanii de copii care predau tot la școala de care tocmai am pomenit, prin sâmburii merelor de prin piețe, stivele de carne putredă aruncată prin canale, prin ochii căruțașilor prea morți ca să mai fie flămânzi.
Chiar și prin cearșafurile familiei de vizavi, despre care nimeni, niciodată nu a fost în stare să spună dacă i-a votat pe conservatori la ultimele alegeri. Și războiul nici nu începuse.
***
(București, 20 septembrie 2009, Canon 20D)
să facem o salată de crudităţi
mi-ai zis
să luăm, de pildă, trupurile astea crude
cu speranţele lor crude
cu iubirile lor
cu maşinile lor crude, decapotabile şi perfect albastre
poate chiar cu maşinile lor de scris la fel de crude
cu dorinţele lor la fel de crude ca şi-acum un an
să-i luăm pe cetăţenii ăştia cruzi ai republicii
ai zis
să-i amestecăm printre frunze crude de minciună
să-i piperăm, după gust, cu lacrimile lor crude
să-i aducem pe masa asta rotundă şi mică (evident crudă!)
- abia ne încăpeau genunchii sub ea, îţi aminteşti? -
să-i tocăm mărunt, să-i putem înghiţi
da, ai zis
să-i mai luăm şi pe cruzii îngirijtori de faruri
cu tot cu farurile lor crude
ce luminează cruda noapte
să-i îmbătăm cu lumină crudă
să-i amestecăm
te lingeai pe degete deja
ca şi cum nu erai suficient de crudă
***
(Londra, 2002, Canon EOS 33)
când respirațiile tale nu erau atente
m-am strecurat în aerul tău
când adormisem, însomnorat de aerul tău
te-ai furișat în visul meu
te-am visat ere la rând:
am înghețat cu tine
am dispărut dinozaurii împreună
am născut amândoi focul
piatra, fierul
când tălpile tale nu erau atente
am devenit pământul de sub ele
mi-ai înfipt niște vreascuri în creștet: uite, ei sunt bărbații mei
să ai grijă de ei, sunt amintirile mele
când amintirile tale nu erau atente
am devenit bărbații tăi
am devenit
dintr-o dată
foarte legați
***
(București, 2006, Canon EOS 33)
despre chestia asta promite-mi să nu mai discutăm niciodată
niciodată?
da
***
de cum am prins postul acela de radio
am început să aud fel de fel
***
(București, 2009, Canon 20D)
Rămân singur pe străduță, auzindu-mi doar tălpile moi ale încălțărilor cum mușcă scrâșnind din praful de pe trotuar. Cobor privirea: urmăresc distrat, ca în copilărie, linia bordurilor. Probabil azi mai noi decât cele de ieri; în ultima vreme se schimbă tot mai des.
***
Îi zic în treacăt ‘bună ziua’ doamnei Iordache: are un butic mic, abia se poate răsuci să-ți dea marfa de pe raft în spatele tejghelei, dar îmi place aerul ei de mare patroană, cu ochelari prinși cu șnuruleț inoxidabil, cu un papuc parcat în față, chiar sub semnul de interzis. Mă prinde de mânecă, oftez: cam ruginit, băete, zice doamna Iordache, da’ ce dracu’ să fac? De când a murit nea Iordache, răposatu’, Dumnezeu să-l odihnească după fapte, abia mă mai ajung… Haide, mamă, câte ape-ți dau… sau iei un bax? Iau două sticle zâmbindu-i amabil, dar reintru în starea indiferență mușcând din nou cu tălpile moi din asfaltul prăfos. La nici cinci metri de butic, un mardeiaș de centru trage un scuipat, ratând milimetric vârful pantofului meu. Apuc să mă încrunt, dar el e cu ale lui: tricocul cu Dinamo e pătat proaspăt de ceva suc, sau poate bere, sau poate ce dracu’mi pasă mie ce-a băut derbedeu’ ăsta?
Las intersecția mare în urmă. În fundal se aude cearta unui taximetrist cu un alt șofer. Își poartă mamele prin stratosfere și morminte, își schimbă reciproc destinația sexuală a membrilor familiei. Stârnesc teama unor femei ce tocmai se pregăteau să traverseze: n-o mai fac. Stârnesc admirația altor câțiva șoferi care coboară geamurile să audă cearta mai bine.
***
Nu mă mai gândesc la doamna Iordache deja. Mai am câteva sute de metri până acasă. În fiecare zi trec pe lângă două șantiere aflate față în față, pe străduța mea cu sens unic. Muncitorii, stând, își dau ghionturi când văd o adolescentă și îi strigă diverse lucruri. Îmi fac complice cu ochiul; mie-mi îngheață sângele. Așa, ca un șarpe cu pantofii murdari, mă târăsc printre ei, cu tihna zdrelită de vocile lor răgușite de mahorci și votcă ieftină, de blestemații ani de șantier la oraș, loc în care nu mai poți viola cum o făceai odată, pe șantierele de la țară, când construiam cu toții socialismul, visând cu degetul în nas la batista albă a libertății. Lângă chioșcul de șaorma care afumă toată strada cu apartamente de sutejdemii de euro picotește o haită de câini. Ziua dorm, noaptea mușcă tot ce prind. Am scris chiar și un poem inspirat din țipetele, fugile, lacrimile oamenilor mușcați pe strada mea. Vecinul Popa și-a vândut casa de vreun an. A luat un preț bun și a plecat la țară. Cumpărătorul n-a avut bani să ridice zgârie norul pe care și l-a dorit și ține casa goală, pustie, deschisă. Trei cete de cetățeni respectabili s-au și mutat. Ziua citesc filosofie și noaptea sparg casele și mașinile din zonă. Au venit polițiștii, au făcut niște procese verbale. Când se întoarce polițistul cu spatele, îi dispare ceasul. Apoi slujba, familia. Binele lui care e? Cine este el, polițistul? Cine este legea?
***
Mușc cu încălțările din liniștea mea. În fiecare zi, de mii de ori. Din spatele unei ferestre întredeschise se aud zgomotele unui amor nebun. Oamenii se și iubesc. Uitasem asta. Amintirile mele sunt niște hortensii, zarzării din fundul curții și două biciclete stricate. Puțin. Dar îmi amintesc tihna. Și bucuria. Urmăresc cu privirea cum îmi las viața în urmă, alunecând pe lângă borduri în canale, unindu-se într-un șuvoi infernal cu cele ale hoților, bătăușilor, violatorilor, îndrăgostiților, mincinoșilor, eroilor și ale multor altora pentru care nu ne-a mai rămas spațiu de emisie. Mă bucur că supraviețuiesc, acum că nu mai am decât un metru până la ușa casei.
În canalul ăsta, noi suntem împărați. Avem amintiri comune.
***
(Praga, 2006, Canon 20D)
el e făuritorul de pumnale
strigătul lui pătrunde văzduhul în măruntaie
secerându-l ca o boală
pumnul lui lovește ca un blestem: ucide
pasul lui e apăsat ca gerul
trupul e plin și tare ca un gând necurat
trăiește singur
cu pumnalele lui
pe care le înfige până la prăsele în fluturi
el e făuritorul de pumnale
cu petale
el zdrobește viețile
cu șoapte
el aduce moartea
cu zâmbete
și toată lumea tremură când îi vede lucind pumnalul la brâu
viața i-a curs ca sângele:
praf de fluture prin munți
călca atât de apăsat că urmele tălpilor i se mai văd
prin prăselele presărate cu petale
de pumnale
și n-a fost nimeni acolo când a murit
să-i spună măcar
ssst, stai liniștit când mori
nimeni nu era
cutreiera
cu trei era
miji un pic ochii, privindu-și unghiile îngrijite atent. câte femei își vopsesc unghiile-n galben pentru tine? doar ca din ele să iasă tunuri pentru celebrele Războaie Galbene care au durat nedefinit deci nu vor putea fi încadrate în istorie.
câte femei își mai vopsesc umbrele-n roșu pentru tine? doar ca din ele să crească câmpuri de maci care, fii atent la ce-ți spun! într-o zi te vor ucide.
câte femei sunt în stare să-și vopsească gândurile-n violet pentru tine? doar ca din ele să iasă poeți beți, înamorați și triști. așa cum îi stă bine poetului, mi-ai spus… dar eu? dar violetul meu?
câte femei și-ar vopsi sânii-n sticlă? doar ca din ei să iasă milioane de viori desenând cântece de leagăn pe frunțile copiilor din mintea ta. dar violetul meu… te-ai gândit?
câte femei s-ar mai vopsi în mine doar ca să te mintă?
***
București, 2005, Canon 20D
degetele sunt mult prea neîndemânatice
neantrenate
să prindă între burice visele poeților din pușcării
i-am spus
la ultima ședință am fost de părere
că închisorile pentru poeți sunt
la fel de inutile
ca sticlele din pere
ca un câine cărunt:
poeții vor evada înainte de a-și vedea prima oală cu terci
înainte de primul păduche
de primul viol cu ochii-n perete
închisorile, domnule președinte,
sunt ca gastrita în epidemia de gripă porcină
nu are rost să închideți poeții
deschideți-i, luați-le inimile
și faceți un salam de sibiu bio pentru copii
vor evada și din salamul de sibiu
cum au făcut-o din țuica de zalău
din mândriile subcarpatice
din drama ștrengărească a lui Ahile
din gulaguri și din canale
eu i-am spus președintelui
da, eu
am fost cel care i-am arătat prima oară
buricele mele zdrelite inutil
***
ți-am lăsat un salam de sibiu pe bancă-n parc,
sub o haină cu păduchi
e din inimile celor dintre locuri
***
(foto București, 2004, Canon 20D)
(Franța, 2004, Canon 20D)
cărțile sunt niște manuale cu instrucțiuni: când viața te va pune în fața unui pod, vei ști ce e de făcut
***
(Franța - Rhone, 2005, Canon 20D)
(București, Canon 20D)
și, până la urmă, ceea ce ne face diferiți e ceea ce simțim
***
(București, 2006, Canon 20D)
în fiecare seară
îi las niște flori pe pervaz
vorbește lumea c-ar fi o femeie nemaiîntâlnit de frumoasă
- unde locuiți, v-ar deranja să vă conduc?
- la casa cu ferestre atât de mici că nu mi se vede niciodată frumusețea…
- oh, dar greșiți atât de mult!
- nu, domnule, deloc!
sub cele trei butoane de sonerie, trei etichete la fel de incredibile ca frumusețea femeii căreia îi las, seară de seară, flori pe pervaz: Karenina, Bovary, Flanders
am fugit îngrozit către cămăruța mea din capul străzii - jalnică, dar închiriată pe mai nimic de la un spițer ciudat pe nume Kafka - și mi-am băut funia cu un coniac
ce-o să mai vuiască mâine ziarele!
***
(Sighișoara, 2007, Canon 20D)
până la urmă viața este o femeie modestă
sau un bărbat de la pension
e cineva care uită în fiecare dimineață cum se face
nod
la cravată
și numele femeii de astă-noapte
e o doamnă profesoară
un pianist
o găleată cu rahat
un buchet de orhidee
un cântec de leagăn/jale
mi-e teamă că n-o să mă înâlnesc cu viața
în viața asta
***
(București, decembrie 2004, Canon 20D)
(București - Parcul Floreasca, 2004, Canon 20D)
remarcați, vă rog, instrumentarul și colțul stânga sus - album de familie…
(Frizerie Nechita Grădina Icoanei, București, 2005, Canon 20D)
(Frizerie Nechita Grădina Icoanei, București, 2005, Canon 20D)
navigatorii care vedeau pământ în locuri neașteptate neatinse cum li se întărea sprânceana pe lunetă mâna pe cârmă glasul în piept
oare ce-și spun oamenii între două lumi?
***
(Praga, 5 ianuarie 2007, Canon 20D)
din glasul lui
nu puteai desluși dacă era un conte sau un fante
să ne abținem
mirările opresc poetul
un trubadur cu vocea spartă nu folosește nimănui
nici măcar cinematografului din colț
mort și el după o supradoză
să ne abținem, așadar
mirările folosesc soldaților
sau poate nici lor
morți în cinematograful din colț
după sofia loren
ascunsă în fantele unui conte
m-au prins
ca și-acum 30 de ani
între dorința de a o păstra în memorie
crudă dar neputincioasă
și fuga permanentă de capriciile ei
mi-am vândut sufletul tinichigiului
pentru câteva clipe cu ea
dragostea noastră putea deveni brand de țară
sau de provincie
măcar
***
(București, 7 martie 2009, Canon 20D)
(București, Ateneul Român, 7 martie 2009, Canon 20D)
primăvara a venit sub forma unor mucegaiuri verzi
o tentă verde în photoshop
doar n-o să scriem poeme despre digits
***
sunt fericit azi că tot vorbim despre eter
10,7% dintre vizitatorii veniți prin google - adică procentul cel mai mare - au venit căutând fluturi
să ne delegăm singuri Ministerul Zborului cu un Ministru înalt subire transparent
unii ar zice diafan
cu aripi cât milioane de lumi
și de luni
***
bine ați venit în dictatura fluturilor
acești traseiști veniți din dictatura omizilor
pe pancarte să scriem
orice
fiind dictatură
***
(București, 1 aprilie 2009, Nokia E90)
Erau vremuri grele. Fericirea se găsea în porții mici, venea de obicei în plicuri galbene purtând o ștampilă roșie, pătrată, circumscriind un număr de ordine dintr-un registru al viilor și morților, o marcă incofundabilă care împrăștia imediat în jur o liniște solidă, sufocantă. Tristețea venea cu aceleași plicuri, dar mai venea cu foame, cu văduve, cu infirmi, cu fotografii de familie sau de nuntă străduindu-se să se strecoare prin grilajele canalelor de la colțurile străzilor, și ele posace, prost sau deloc luminate noaptea, aceste vene cave pline de praful amărăciunii, o amărăciune care măcina suflete înainte de a auzi sau trăi primul te iubesc, și toată lumea trăia cu maxilarele inerte, deschise, pâlcurile de oameni slăbănogi păreau niște bancuri de pești eșuați, cu gurile căscate, deformate, așteptând să inspire, dintr-un moment într-altul, nenorocirea. Cu siguranță erau vremuri grele.
Pe una dintre străzile astea m-am născut eu. Cândva, între două bombardamente, își amintește mama, cu două moașe și un dentist care a leșinat înainte ca eu să-mi manifest, vocal, dorința de viață. Mama lăcrimează și acum când își aduce aminte. N-a fost ușor, băiete. Puteam să mor sub o bombă sau din cauza ta. Am trăit și, uite, te văd azi mare, senin, fără grija vreunui război sau a unui copil. Ce folos, mi-am zis în gând, închizând ușa în spatele meu, lăsând-o pe mama legănându-se printre amintiri pe balansoarul din antreul pardosit cu scânduri albastre. Un ultim cadou făcut de tata înainte de a dispărea pentru totdeauna. În război sau cu altă femeie. De parcă ar mai conta, gândii eu, exact în momentul în care ajunsei în dreptul măcelăriei.
***
În viața oricărui om există câteva locuri sacre, niște biserici ale fascinației, monumente construite cu migală, credință, fabulație și erotism - asta avea să se întâmple mai târziu - în care învățăm care ne este de fapt religia. În ce mirosuri și culori credem, cine sunt oamenii, cum arată sexul opus, cum se înjură, cine este, de fapt, stăpân în cartier, ce este cu adevărat important pentru noi și multe, multe altele care nu ar încăpea nici în alte o sută de cărți despre viața noastră. Bisericile noastre, ale copiilor de pe strada Vulturescu, au fost o măcelărie și o mercerie.
***
Femeia cu părul gri, niciodată nu aveam să-i rețin numele, cumpăra mereu două bucăți de mușchi de porc, deși toată strada știa că trăiește singură. Noi, copiii, ne imaginam că folosește a doua halcă pentru a hrăni un monstru pe care-l ține ascuns în spatele casei și pe care ni se părea că-l auzim noaptea, când era foarte liniște și când deslușeam, printre sirenele locomotivelor ce păreau că eșuează și ele, ca oamenii-pește din orașul meu, fix în mica noastră gară, niște balene din oțel masiv, cu acel bot de cașalot nituit, călărite de mecanici aschimodici din cauza prafului de cărbune înghițit din tată-n fiu, niște mugete infernale, subtile deci ascunse chiar și auzului celui care doarme iepurește. Vedeam monstrul cum iese din bârlog, o ia pe doamna cu părul gri de braț și, în drum spre filarmonică unde aveau să asculte un magnific program de Mahler, sau poate chiar ceva Wagner, devastau măcelaria domnului Sas. Mă trezeam din coșmar înainte ca doamna cu părul gri și bestia să-și ocupe locurile în lojă - poate visul ar fi continuat cu decapitarea dirijorului sau, pentru că trăim până la urmă într-o ficțiune, cu a întregii orchestre.
Pe domnul Sas nu-l chema domnul Sas: era chiar un sas, dintr-o familie veche de prin Sibiu, ajuns nu se știe cum măcelar în orașul nostru și încă pe strada noastră unde micul dejun însemna praf de tristețe și așteptarea unei nenorociri. Domnul Sas avea mereu șorțul pătat cu sânge; era doar din neglijență, pentru că el primea marfă, pe sărăcia aia, doar o dată la două săptămâni, de obicei o jumătate de porc și o cutie metalică plină cu vită: mușchi, oase, măruntaie. De cele mai multe ori carnea ajungea la gunoi, pentru că, după două săptămâni în vitrină, nici câinii n-o mai mâncau, nici măcar curajosul și înfricoșătorul dulău al familiei zugravului de la nr.7 (fetei zugravului aveam să-i scriu prima poezie de dragoste; nu mai știu cum o chema, știu doar că mi-a zâmbit cu gura știrbă și apoi a zbierat tatiiii, vrea sssă mă violessseee!). Domnul Sas ne aduna în jurul lui - nu eram mulți: eu, fata zugravului, un băiat palid, astmatic și autist - cred că era fiul unui învățător și încă un grăsun, odrasla popii - de fiecare dată când tranșa carcasa. Începea un adevărat ritual, prin mânuirea șfichiuitoare a cuțitelor prin aer, atingând cu mângâieri bănuite doar prin zgomotele scurte, metalice și ascuțite, tocila, manevrată și ea cu agilitate și cu o pereche de mâini în plus, parcă. Tocila cădea la podea și, până să-ți dai seama, lamele înguste și dure sfârtecau șoricul gros, despicând apoi cu trosnituri foarte distincte pulpa de încheietura trunchiului. De fiecare dată aceste câteva minute aveau același efect asupra noastră: mie-mi ieșeau ochii din orbite așteptând ca porcul să tresară violent la rana provocată cu dexteritate de domnul Sas, fata zugravului leșina, astmaticul se pișa pe el dar râdea sincer cu gura până la urechi, băiatu’ popii striga cât zece porci înjunghiați la un loc omoarăăăă-l, în gâtuuu’ mă-ssssiiii! și apoi trăgea un pârț din cauza emoției care-i sugruma intestinele și destindea sfincterele. Domnul Sas hăcuia liniștit animalul, preț de două ceasuri bune. În fundal tremura răgușit un radio: măcelarul de pe Vulturescu tranșa carne numai când la radio era Mahler sau Wagner - aveam să-i recunosc mult mai târziu, când am invitat-o pe fata zugravului la filarmonică. Radioul mergea pe baterii și, când nu se găseau baterii în tot orașul, sasul ne ruga pe noi să le lovim cu putere de pământ, că poate mai scoatem ceva din ele, nu? O metodă pe care aveam s-o folosesc, la rândul meu, pentru lanternele din căminele Bucureștiului studențesc, scufundate în beznă imediat după ora zece seara.
***
La măcelaria sasului veneau tot felul de oameni: de contabilul de la nr.10, mort și el de foame din cauza prăbușirii economiei, văduva inginerului - plecat pe front și mort, undeva aproape de Făgăraș, i s-a comunicat într-un plic galben, de cei cinci frați de la colț cu Porumbescu rămași fără ambii părinți, din cauza unui accident, de data asta, și chiar de mama, când se îndura să lase pentru o jumătate de oră balansoarul de pe scândura albastră din antreu și în lunile fericite în care Ministerul de Război ne trimitea pensia de urmaș. Sasul era tatăl, fratele și, câteodată, chiar sfântul nostru duh pentru că obișnuia să mai conducă slujbe pentru sărmani care n-aveau bani de popă. La domnul Sas mergeai când aveai vreo problemă, când te luptai cu guvernul pentru pensie, când chemai pompele comunale că se înfundau canalele și puțeau a hoit de stăteam în casă cu zilele. Sasul era șeful șefilor. În zilele cu plicuri galbene, sasul era mai aproape de noi decât Dumnezeu.
***
- Draga mea, este absolut incredibil! Sunt aproape patru ani, mă-nțelegi, patru ani de când s-a terminat războiul, ne-au murit bărbații pe front și pentru ce? Statul distribuie tot fermoare militare, nasturi de camuflaj, material de cort. Nu tu o mătase, un dublu voal, un satin, o pânză mai de doamne-ajută să-ți faci o fustă, o bluză, ceva! Recunoșteai dintr-o mie vocea pițigăiată și veșnic nemulțumită a doamnei inginer.
Așa cum stăteam eu, în fund, ghemuit la marginea treptelor de lemn mereu mirosind reconfortant a petrosin, miros ce aveam să-l regăsesc curând la școala veche și scundă unde a ținut neapărat mama să mă trimită, puteam să aud aproape tot ce se vorbea în mercerie. Mă ajuta și un defect al ușii de la intrare care, daca nu era închisă cu lacăt, era trasă de arcul puternic spre înăuntru, lăsându-mi strecurate prin fanta de două degete cele mai delicioase conversații între cele care erau, la vremea aceea, cele mai delicate ființe de pe pământ: vecinele noastre.
- Draga mea doamnă, intervenea, cu un semiton mai jos, accent al desăvârșitei eleganțe și naivități de pension de provincie, doamna Marcu, proprietara merceriei de pe Vulturescu, războiul a avut nevoie de aceste fermoare, de acești nasturi blestemați, de culorile acestea de camuflaj. Cine știe câte vieți or fi salvat, cine știe, se întrebă doamna Marcu înălțând retoric, trufaș nasul spre oglinda de probă așezată oblic la îmbinarea dintre perete și tavan, mângâindu-și papiotele așezate cu grijă în cutiile speciale de pe vitrină, cine știe câte vieți or fi atârnat de firele acestor ațe minunate, de iscusința muncitoarelor în industria textilă, de milioanele de ore de sacrificiu? De o nuanță sau alta, până la urmă, nu? Poate că, într-un moment decisiv, soarele a ținut cu băieții și soții noștri și a ferit să lucească în ochii dușmanului dinții acestor minunății de fermoare, scutindu-i astfel de morți inutile? se înduioșase doamna Marcu, trecând cu degetele peste două seturi de fermoare prinse cu niște agrafe de un carton agățat în dreapta ei și scuturându-se discret sub tremurul unui fior inexplicabil, dar atât de femeiesc.
- Ei, hai, că vorbești prostii, se băgă în vorbă nevasta zugravului, nasturii e buni să țină în frâu prohabul bărbaților, ș-atâta, da? C-or fi ei pe front sau acasă, tot… niște porci e! zise cu zăduf lungana soție a zugravului, trăgând cu coada ochiului, pentru inspirație în discurs, către vitrina sasului. Zâmbindu-mi, mama trece pe lângă mine, și cere, aproape nedeslușit, nu înainte de a le saluta pe bunele noastre vecine, o papiotă neagră. Noi nu mai avem haine colorate de vreo câțiva ani, dar mie nu-mi păsa de culori atâta vreme cât aveam în picioare pantofi buni la cățărat sau bătut mingea. Sau fugit iute de Zaharia, un dement care arunca cu răngi după noi când ne auzea râzând pe sub obloanele lui, mereu închise. Cu același clinchet al clopoțelului lovit de ușă, mama ieșea, îmi mai zâmbea odată și se îndrepta încet, ca într-o plimbare, fără să-și abată privirea sau pasul măcar o singură dată, către locul unde avea să coasă cu ață neagră toate visele, gândurile, vorbele, zâmbetele, respirațiile, dorurile, plânsetele, oftaturile, într-o rochie minunată, colorată în feluri nebănuite cu care privirea noastră postbelică nu era obișnuită și avea să i se înfățișeze tatei, în bucătăria raiului, cu un blid de ciorbă în față, o ceapă spartă cu pumnul pe un fund de lemn și cu secole de minunată tăcere ochi în ochi înainte.
Îmi plăcea să număr clinchetele colpoțelului de la intrarea în merceria doamnei Marcu. Erau zile în care fugeam într-un suflet să-mi ocup locul pe scări, îndată ce mi se părea că aud prima vizitatoare. Intrau numai femei; singurul bărbat care a intrat vreodată pe ușa prăvăliei a fost un mesager militar, cu un plic galben. Nu-mi mai amintesc cum arăta doamna Marcu; îmi amintesc doar că, după porci măcelăriți pe Wagner, în țipete diaconești acoperite de pișat astmatic, în sunete ascuțite, albe, era cea de-a doua mare bucurie a mea: să ascult conversațiile doamnelor care intrau în mercerie. În acest budoar al curții regale Vulturescu, singurul confesional în care întrebările păcătoaselor străzii, sau chiar ale cartierului uneori, primeau binecuvântarea de o eleganță desăvârșită, de pension provincial, a doamnei Marcu.
***
E o tragedie, mă gândesc, că astăzi mai sunt doar câțiva oameni care își mai aduc aminte că pe strada Vulturescu au existat o măcelărie și o mercerie. Cine știe câte vieți or fi salvat fermoarele doamnei Marcu? Sau antricoatele domnului Sas?
***
Când am aflat că au demolat măcelăria, iar doamna Marcu a fost nevoită să vândă merceria pentru a-și putea pregăti propria înmormântare, am devenit ateu. Știu că pentru asta, într-o zi, soarele o să cadă fix pe dinții aurii ai fermoarului meu, dușmanul o să mă vadă și o să mă hăcuiască pe Wagner, sau chiar pe Mahler. Cu sunete ascuțite, metalice, albe, iar eu o să mă uit la mine cu ochii ieșiți din orbite, așteptând să mă doară.
***
(foto: București, 7 martie 2009, Canon 20D)
(Cehia, Cesky Krumlov, 3 ianuarie 2007, Canon 20D)
(Cehia, Cesky Krumlov, 3 ianuarie 2007, Canon 20D)
(Cehia, Cesky Krumlov, 3 ianuarie 2007, Canon 20D)
(București - Ateneul Român, 7 martie 2009, Canon 20D)
(București - Centrul Vechi, 7 martie 2009, Canon 20D)
(București - Centrul Vechi, 7 martie 2009, Canon 20D)
(București, 7 martie 2009, Canon 20D)
(Sibiu, 9 octombrie 2008, 23:19, Canon 20D)
e fix ora la care două bănci s-au privit fix în ochi și și-au jurat lemnărie eternă
apoi
cu ușurință și chiar cu ochiul liber
putem observa
dragi copii
în planul superior
două ferestre care și-au jurat sticlărie eternă
fix la 21:42
e ceva frumos dragi copii
nu mai râde derbedeule acolo în spate că te scot la tablă și nici n-o să știi cum o cheamă pe mă-ta
e ceva frumos cum spuneam
și apoi
ca un fel de demarcație între lumi
stau acele cabluri electrice înnodate care
presupunem dragi copii
și-au jurat intensitate eternă
fix la 21:42
în ciclul nostru natural copiii mei
ferestrele mai în vârstă
care și-au spart sticla de atâtea ori
stau cuminți și privesc felinarele
da
felinarele care și-au jurat prezență eternă
acolo în piața aia unde eu nu știu ce căutam
fix la 21:42
***
(Sibiu - Piața Schiller, 21:42, 9 octombrie 2008, Canon 20D)
un anumit zâmbet i-a provocat o asemenea deschidere a gurii
încât
am putut să-i văd relele intenții
gingiile supurau otrava
dinții erau ascuțiți
gata să sfâșie (tare mi-e teamă că nu sunt nici pe departe prima victimă; ah, de-aș fi ultima!)
maxilarele puternice
antrenate
mușchii îi jucau peste mandibule
pe sub piele
ca niște șerpi minusculi și desigur insesizabili în starea de repaus
buzele subțiri dar ferme
(ideea e să nu lase nimic să le scape nu neapărat să fie senzuale - suntem departe de un tablou erotic)
deasupra buzei superioare un strat
aproape invizibil
de peri microscopici: reminiscențele unor mustăți de prădător
***
dar are un zâmbet irezistibil
privirile îmi rămân pironite pe perete
la cuțitul ei alb
da
mi-e greu să vă spun astăzi
domnule comisar
dacă sunt mort sau nu
degeaba mă întrebați cine pe cine a ucis
***
(Sibiu, 18 octombrie 2008, Nokia E90)
am aruncat orașele atât de departe
- doar m-am antrenat o viață pentru asta -
încât nu mai știu dacă mai are rost să lipesc timbre
pe scrisori:
orașele m-au ajuns din urmă
mă împing să-mi găsesc altă viață
am primit o invitație ciudată
“stimate domnule p,
sunteți invitat, împreună cu viața dumneavoastră,
la o dată incertă,
să vă prezentați orașele în vederea unui exercițiu de poezie metropolitană”
sunt ușor nelămurit privind situația orașelor mici
și chiar a satelor
în care dumnezeu și ministerul transporturilor
sunt prezenți la slujba de duminică
ele rămân buticurilor cu vederi
tarabelor cu caș afumat
passepartout-urilor goale din colecțiile miliardarilor flămânzi
privind de aici
orașele mari sunt sate
și-am mai rezolvat o problemă
odiseea poate începe
***
(New York - Ellis Island, 9 februarie 2008, Canon 20D)
da domnule chiar așa
sunt un buchet de flori de plastic
sunt mai ușor de întreținut
sunt eco se spală
chiar și manual
mi-au crescut la tâmple fire de păr gri dintr-un implant
sunt o scrisoare de dragoste în powerpoint
o pasiune într-un prezervativ
un nimic într-un mic și mai nimic
***
(New York, 9 februarie 2008, Canon 20D)
perechile se țin în brațe
fetuși siamezi
nefiresc de tulburat de prezența lor în același uter
plec spre a-mi corecta greșelile
fie și in photoshop
degrabă mă ucid pentru că nu știu să calc ușor
***
(Mont Blanc, 5 ianuarie 2006, Canon 20D)
zăpada geme - mi se pare atât de erotic încât azi iubesc zăpada
îmi uit primăverile ca un poet muzele sterpe
ce viclean sunt; apoi am înțeles că nu e suficient să te îmbraci în zăpadă să devii munte
sunt doar un exercițiu de tăcere
nereușit
desigur
***
(Mont Blanc, 5 ianuarie 2006, Canon 2D)
dimineață
când tocmai mă pregăteam de aportul intravenos de cafea
- da prin venă pentru că-mi zdrelesc mereu brațele în căderile de peste noapte -
am găsit ceva atârnând
putea fi o oală-minune
sau un copil răsfățat
metalic
erau zâmbete (le mele?) adunate într-un fluture de aluminiu
o insectă fățarnică
atârnând între solid și lichid
între lanț și plecare
i-am dăruit o bicicletă
da fluturii știu să meargă cu bicicleta
sau era doar o oală-minune
plină cu sarmale
sau străbunicu’ prins cândva de ruși
poate e chiar vecina - ce-mi mai place să mă uit la sânii ei pârguiți când citește pe balcon (oare cititul pârguiește sânii?) - îmbrăcată în capotul ei albastru
sau vecinul în capotul vecinei
și mă lasă cu întrebări nerăspunse
tocmai azi când comunismul devine vintage
***
Franța, 28 decembrie 2005, Canon 20D
(Les Trois Vallees, Franța, 3 ianuarie 2006, Canon 20D)
deși am vrea să fie trupuri
sau gâturi diafane
poate chiar pahare cu vin
sau un zâmbet
ajungem să fim ecouri pe străzi amintite de plăcuțe
și de alte ecouri
***
(Albertville, 28 decembrie 2005, Canon 20D)
(Alpii Francezi, 30 decembrie 2005, Canon 20D)
Gri Urban îmi transmite o leapșă: fotografia e făcută aproape exact acum un an, în fața casei. 3 ianuarie 2008. Motivele sunt evidente și, din păcate, fotografia nu are o poveste…
Mă opresc pe trotuar ca pe o scară rulantă: lumea continuă să se miște într-un ritm turbat, orice ritm ar fi turbat, având în vedere că m-am oprit. De pe scara rulantă încep să croșetez și-mi dau seama că zâmbetele sunt ochiuri. Mai largi, mai dese, mai mici, unele schimonosite de nepriceperea mea. Dl.Obama este un președinte plin de culoare, zboară imaginea lui prin istorie la fel cum zburau cândva posterele cu dl.Reagan, președintele cu steluțele statelor americane în formă de pectorali. Sau de portocali, că îmi place rima. Este o lume în versuri, doamnelor și domnilor, și mă bucur că trăiesc în ea. România se șterge de muci cu criza economică, strănută viguros - apneea îi provoacă o erecție bună pentru electorat, un sentiment erotic asemănător celui trăit când ne împotriveam senin/senil, retoric, tancurilor rusești în Cehoslovacia. Criza e o batistă cu margini dantelate prin ale cărei ochiuri zâmbesc alături de alți câțiva batracieni (putem respira mediul politic, dar îl considerăm insuportabil, totuși, hahahaha!), e o bucată de pânză neagră pe care nu se vede cum se șterge lumea la fund. Până la fund. Mda. Și Guns’n'Roses lansează cel mai scump album din istoria muzicii, așa, ca să vedeți voi dracului cum se face treaba bună. De pe scara mea rulantă îmi aduc aminte cum croșeta bunul meu prieten, pianistul H.M., un tango din atelierul lui Piazzolla și mă întreb de ce era necesar să-mi mai bombardați o dată Gaza? Sau Israelul? De ce trebuia să mă înjur cu scârboșenia aia de șofer la semafor alaltăieri? De ce mă-njură printre dinți duduia de la curățătorie doar așa, că nu-i dau șpagă?
***
De balustrada scării mele rulante am agățat câteva fotografii. În una din ele, fotograful mă înfățișează cu Henry Kissinger. Nu mă invidiați: puterea desenează cu sânge pe trotuare, lângă copiii voștri. Totuși, îi port o amintire plăcută: soldații americani nu mi-au violat familia, ba dimpotrivă, au turnat niște comedii la Guantanamo, de groază, nu altceva! M-am luat cu vorba și-am uitat de înghețată. Mi se scurge încet din cornet, se prelinge pe picior până fac un mic ocean de înghețată, Oceanul Înghețat, spre stupefacția dlui.Gore și a onoratului juriu Nobel. Miliarde de armate de nanoboți se vor duce și vor repara răul făcut Planetei, oriunde ar fi el: în calotele polare, în metropolele poluante, în amintirile noastre dureroase.
***
Un politician care nu mă înghite conduce un autobuz. Dl.Reeves încearcă să-l salveze, dar autobuzul conține ceva mai mult decât un simplu politician: pasagerii sunt oameni cu atitudine, funcționari, prestatori din servicii, fabricanți de diverse, unii chiar cunoștințe. Mă privesc cu dezgust și nu știu cum să ajungă mai repede la geamul spart în caz de incendiu să mă scuipe direct în față. Din mers. Așa cum am aflat că Rusia poate face ce vrea mușchii ei cu gazele ei, cu durerile ei și cu literatura ei. Să nu discutăm de muzică aici, că o furăm de pe internet. Între timp, politicianul ajunge în Piața Victoriei (București) unde face un guvern dantelat și transparent. Sunt bucuros pentru asta, mai ales că avem pungi reciclabile la supermarket și lângă fereastra mea tocmai s-au mutat niște nomazi. Nu au violat pe nimeni din familia mea, dar nu mi-am pierdut speranța. Ea moare ultima, așa cum a murit, cândva, bunul meu prieten poet G.Ț.
***
Mă doare spatele de la statul pe loc. Bag mâinile în buzunare. E un gest reflex, nu mai am buzunare, sunt în pielea goală, chiar la ieșirea de la metrou, pe banda mea rulantă. Dl.Phelps înoată până la mine - nu mă întrebați cum înoată prin pământ, e Phelps și nu poate nimeni să-i pună la îndoială metodele - și-mi dă o pereche de slipi. Normal că arăt și eu sexy în costumul ăsta nanotehnologic, cu solzi și scoică aquo-dinamică pentru cocoșel. Cu esteemul un pic schimbat, mă strâmb la formațiunile proaspăt ieșite de pe scena politică, pentru prima oară fără frica de a fi pedepsit în această lume unde libertatea de exprimare este drept fundamental. Între timp, o duduie trecută de 60 mă întreabă dacă blana de pe piept e naturală. Ochiuri de dantelă. Lumini înnodate.
***
Băncile din SUA primesc bani de la guvern. Americanii își recuperează banii și-i plasează în România, la dobânzi mari. Ca să plătească dobânzile, băncile românești opresc banii de pe cardul soră-mii. Chiar și așa, izolat pe o bandă rulantă ce stă, le văd durerea-n fund. E mare. Exotică. E neotrufandaua neputinței noastre istorice de a ne ridica deasupra unui pârț răutăcios pentru care ne pare rău mai întâi, după care zâmbim complice și-l povestim live, la emisiuni cu reiting. E frumos la mine pe scară. Câțiva prieteni buni sunt atârnați pe-o sârmă. Așa, să-i vadă toată lumea cât de frumoși sunt, ca niște chiloți umbrelă pe care te poți baza oricând. În orice război, în pat sau în tranșee. Boeing taie 6%. China spune că se simte cam rău de la noodles. Un fost spion KGB cumpără ziare prin Marea Britanie. Tot alea de le spiona cândva. S-a plictisit: oricât te-ai uita sub o fustă, uitatul nu e ca pipăitul.
***
Pe e-mail primesc oferte pentru iahturi. Wtf? ”…” has a new, improved design. Luxury in three decks. OK, holeră în Zimbabwe. Sau… mai bine un iaht? Bueei, am luat-o razna, se plânge un tip. Lucrează în servicii (turistice) și e un pic alcoolizat. Magnetizat. Nu înțelege rostul scării, nici al dantelei. O să-și cumpere cu siguranță bilete la băi. E fericit, de altfel. Ca și mine. Dl.Bush spune că a făcut treabă bună - o să-l judecăm peste ani. Ca pe Miloșevici? Clujul nu mai are primar. Două fete vesele mă provoacă, văzându-mă în costumul lui Phelps. Habar n-au că sunt bătrân și impotent. Asta pentru că de afară se vede o Românie frumoasă. Viguroasă.
***
Pe Travel & Living un domn mănâncă niște viermi. Mi-e frică pentru viața mea. Viermii pot deveni oricând arme biologice - sau chiar nucleare; văzute din satelit pot fi ușor și pardonabil confundate! - și putem fi oricând bombardați. Undeva, e un concurs de barmani. Mă gândesc să particip, dar după olimpiada din 2012. Acolo am de alergat pe bandă rulantă. Trebuie să prind fluturii ieșiți din viermi. Să-i ascund. Eu lupt pentru țara mea. Da, de pe banda rulantă care stă. Dl.Putin îmi arată kimono-ul cel nou. L-a luat de la o cunoștință, mai ieftin. E supărat că are un defect la o cusătură, ai dracu’ taivanezi, nimic nu mai sunt în stare să facă, înjură printre dinți. Ocazie cu care remarc că și-a schimbat iar dantura. În Ucraina, probabil, că e mai ieftin. În Afghanistan și Kosovo e liniște. Ce bine, că nu mai aveam stare pentru încă un documentar. Mi-e dor de catifeaua d-lui.Havel și-apoi m-aș duce cu bravul Svejk până la spital. Scara rulantă pornește. Panică.
***
(Austria, 24 august 2007, Canon 20D)
(Austria, 20 august 2007, Canon 20D)
(Sibiu, 10 octombrie 2008, Canon 20D)
(Savannah, SUA - Oceanul Atlantic, 3 iulie 2008, Nikon D300)
(Savannah, SUA - Oceanul Atlantic, 3 iulie 2008, Nikon D300)
cine are nevoie de plusuri de curbe de șolduri în loc de pumni
cântece cad vesel peste asprimi în unghiuri le lovesc până adorm în linii
drepte măcar
cine are nevoie de zecimale de perioade când tânjim după neterminare
casele încep să se învârtă
nebune
sunt un bob de cafea în râșnița lor colorată (sau nu în funcție de oraș)
învârtindu-mă întrebându-mă cine are nevoie de unghiuri
facem un unghi într-o lume de genunchi
tocmai azi când poezia alunecă prin canale și privirile cad de pe pervaz
***
(Albertville, 27 decembrie 2005, Canon 20D)
mă plimbam așa cu gândurile aiurea deși foarte precis trimise către un anume aiurea dar nestăpânite și amorfe de parcă îmi duceam gândurile într-o traistă aruncată neglijent peste umăr nimeni nu mai știa în afară de mine că acolo sunt gândurile mele
***
să-mi fac gândurile vederi cumva zic și uite-așa am descoperit orașul cum nu l-am mai văzut vreodată
***
felinarederi
***
***
***
***
***
***
***
***
***
***
***
***
***
(Brașov, 25 decembrie 2008, Canon 20D)
ochii văd lumina nu e prima dată și probabil nici ultima veți spune nu e nimic special dupa multă vreme mă opresc să văd lumina am stat ca o lebădă chinezească pe etajera propriului meu suflet evident atât de urâtă încât n-o voi șterge de praf vreodată trebuie să aibă și ea un farmec ca vapoarele atât de ruginite încât cangrena roșiatică le devine rădăcină ancoră chiar
***
iarna mi-a venit subtil
(Valea Oltului, 23 decembrie 2008, Nokia E90)
***
dimineață am văzut din nou lumina călătorind pe un drum în afara timpului pentru ca da dragii mei nu poți vedea și lumina și timpul în același timp ce nonsens
***
(Chichiș, jud. Covasna, 24 decembrie 2008, Nokia E90)
***
ciocănelele pianului lovesc corzile și totul devine o ploaie ascuțită și asta numai pentru că poezia modernă e lipsită de metafore suntem un volum de memorii în care oamenii se luptă pentru titluri pentru pagini mai bune caracterizări mai blânde blânde ca niște capre
(Sfântu Gheorghe, jud.Covasna, 24 decembrie 2008, Nokia E90)
***
da și uite dragii mei chiar acum de sărbători când patruzecișișase de fluturi încearcă să mai fâlfâie în tabloul lor cu geam dublu brațele mele au devenit cocă mama zâmbește e prea obosită să mai râdă când fug cu metrul de cozonac să-l arăt munților
(Brașov, 24 decembrie 2008, Nokia E90)
***
amintirile sunt niște pisici care vor să fure din bucătăria mea pungi întregi cu pește să te mănânce așa fără să-ți dai seama și într-o zi ești gol stau farfuriile pe masă dar pisicile au luat tot și acum zac la soare cu burțile cât niște dealuri peste care ne coborau privirile ca niște sănii închipuite desigur ai mai vazut tu sănii din gânduri și amintirile mele sunt niște păstrăvi închiși într-un nylon negru mai negru decât negrul unde se vor sufoca dacă se sufocă oricum mai bine îi dau pisicii
(Brașov, 24 decembrie 2008, Nokia E90)
***
curtea mi-e albă
zăpada e ca o față de masă
mă așez în fața dumneavoastră dragi prieteni știuți și neștiuți și vă mulțumesc pentru nesațul cu care am sfârșit un an ca pe un cozonac de un metru l-am adulmecat ca pe parfumul unei femei pentru că da sunt bărbat și adulmec
și beau acest țoi cu palincă nectarul zeilor din ardeal
pentru voi firește
(Brașov, 24 decembrie 2008, Nokia E90)
*Fotografia titlu e în Sibiu, 18 octombrie 2008, Nokia E90
da da eram în apă până la genunchi râdeai ca o nebună albul fum al unor fecioare de altădată te aduc prin munți hahaha râdeai ca o nebună cum altfel privirea ta mă învelește-n rece de fiecare dată când mi-amintesc de bicicletele alea furate în amsterdam ah și de autobuzele londoneze și de versanții amețitori ai alpilor sau ai himalayei da și de fumul fecioarelor de altădată
râdeai ca o nebună
***
(Valea Oltului, 23 decembrie 2008, Canon 20D)
ochii refuză să vadă pentru că ochii spun adevăruri mi-e teamă de adevărul ăsta piciorul se înfige în munți ce mai sunt munții în ziua de azi când bărbații se dezbracă prin gazete și se sperie de criza economică unde sunt bărbații de altădat’ care zdrobeau munții unde sunt munții de altădată și mă tot învârt printre adevăruri înfigând piciorul în munți ca și cum aș fi stăpânul lor da’ nu-s sunt doar un uriaș stupid rătăcind prin Uriașia crezând în proprii adevăruri și cotrobăind după plăceri în Cerul de jos
adevărul este în Orașul de sus
(Brașov, terasa casei noastre, 11 decembrie 2008)
urc fără să am sentimentul urcării fără să știu cât de jos e josul cât de aprins e cerul cât pericol e în oprire câtă moarte e în viață și cât nimic e în moarte pământul s-a sprijinit într-un oftat aerul era atât de nespus că plamânul însuși a tresărit mirat e prea multă anatomie în destinul ei și nici măcar nu a ajuns la lecția de biologie urc pe orizontală cerul îmi e și mai inaccesibil trebuie să mă sprijin în năvoadele moi care nu mă ajută mă înhață și până să-mi dau seama sunt foarte obosit și cineva trebuie să aibă grijă de mine că nu mai știu dacă urc sau cobor
- Puteți apăsa aici, vă rog? Și, dacă vreți, puteți da mai aproape sau mai departe de la butonul ăsta, vedeți?
- Știu doamnă, zic plin de condescență, apăsându-mi un pic bărbia în piept ca un cunoscător: mă pricep un pic la fotografie.
De fapt nu mă pricep deloc. Experiența nu e aceeași cu a unui tâmplar, în cazul în care cineva și-ar repara etajerele sau ferestrele în stradă. Dacă tai un porc în uliță, nu-ți îndreaptă nimeni cuțitul - ”Știți, sunt măcelar, ucid de mic și mă pricep. Moștenesc talentul de la tata, care a ținut să mă ducă la școala măcelărească înainte de pian”.
Fotografia trebuie să fie o experiență intimă sau un prilej de exhibare (pseudo)artistică? Flickr, Picasa, blogurile, site-urile ne fac mai artiști decât ar trebui?
Linia mea dreaptă e tot mai strâmbă. Mă depărtez de ideea de fotografie cu fiecare cadru. De ce? Știind că nu ai voce și totuși urci pe scenă devii mort pentru tine. Cine și ce îți spune, atunci, despre linia fotografiei? Ochiul simte, inima vede. Mintea pune cap la cap frânturi de teorie critică, de amintiri ale diverșilor pionieri sau titani ai fotografiei. Apoi printul îți arată că nu ai voce.
Strâmbăciunea liniei nu mă nemulțumește așa de tare cum mă așteptam. Când descoperi mediocritatea în tine ar trebui să fii mai dezgustat.
Există și fotografii de buletin. Cu care aproape toată lumea e mulțumită.
da îmi amintesc tortul acela o singură lumânare erau vremuri grele vești proaste de pe front acoperișurile aveau găuri ca de vărsat de vânt grindină de fontă o dată la 3-4 ore și nu renunțam să sperăm că într-o zi vom avea mai multe lumânări măcar așa de dragul mamei de pe front puțini se întorceau până și veștile ajungeau schilodite
ceva se întâmpla acolo o pace sau o luptă un țipăt sau o tăcere fotografia nu trebuie să fie frumoasă și nici bine făcută o tăcere
L-am văzut pe Jan Saudek acum 10 ani și încă nu l-am descoperit. S-au scris multe despre el; e demult în hall of fame, în toate panteonurile artei fotografice. În templele sufletelor noastre. El însuși a ridicat temple - majoritatea închinate femeii. Avem nevoie de Saudek ca să înțelegem cât de importantă este fotografia. Saudek, evreu victimă, este cel care s-a victimizat toată viața purificând mereu tot ceea ce alții vedeau drept mizerie: diformul, sexul, pielea, pubisul, sânul, glezna, încheieturile. Poza, sărutul, tandrețea. Familia. Paternitatea. Fragilitatea.
Spunea, cândva, că și-ar dori să-și adune toți copiii din toate mamele. Apoi, înainte de moarte, să mai facă dragoste măcar o dată cu fiecare mamă. A suferit toată viața de panofobie. A iubit - nimeni nu știe dacă a urât. S-a bucurat de faimă - el mereu spune că a avut prea puțină. Saudek este un fotograf scenograf actor. Nimic nu este întâmplător: totul e studiat, aranjat cu precizie. Adesea a lăsat să se înțeleagă cât de mult ”repetă” pentru un cadru. A folosit la maximum arta colajului și și-a pictat fotografiile post-relevare. Mesajele lui sunt explicite. De fiecare dată apar unele noi, însă. Sar pervazul celebrei sale ferestre. De asta îl descopăr mereu.
Legătura cu ziua de azi: Saudek râde de 4-5 decenii de tabuuri. Le ironizează prin alăturări profane, dar nu vulgare. Apariția sexului frust în centrul fotografiei ridiculizează obscenitatea contemporană prilejuită și întreținută de prostie. Voluptuos nu înseamnă ostentativ. Erect nu înseamnă pornografic. Saudek este o graniță, fără a se depăși pe sine. Noi credem că tabuul este o graniță.
El vede o stare.
O fotografie.
când orașul doarme mă cuprinde febra tăcerea lor e viața mea micile începuturi ce prevestesc mari sfârșituri acești fluturi acești mari actori ai subtilului care trec pe lângă noi învățându-ne să tăcem lipiți de ziduri sau striviți după caz de noapte de zi de după-amiază fluturi de tine sau de mine niciodată de amândoi un fluture este numai al unuia nu este al lumii liniștea lor se așează ca o mătase peste urechile mele n-am degete în pielea urechilor totuși simt finețea și ușurătatea micului meu început mă cuprinde febra când orașul doarme
rupt de vreme găsesc dovleci colorați prin oraș orașul nu-i al meu dar atât de al meu atât de al lor sunt oamenii sunt mascați în alți oameni paradoxal abia acum pot fi ei se țin de mână sărută eventual îmbrățișează sărbătoresc tot ce se poate sărbători caldarâmul arată ca un drum din vechile cetăți castele paiele din grajduri ajung în străzi miresme duhori alte vremi aici totul miroase bine înghețat sub geaca groasă îi privesc aproape goi în tricouri subțiri cum își strigă viața
groaznic de multă dragoste
prizonieri voluntari oameni întemnițând oameni ruguri arzând ruguri suflete condamnând suflete
l-am întâlnit sau am întâlnit-o nici nu m-am întrebat până acum cine e sau ce e simțeam doar ceva aparte când treceam prin dreptu-i acum când mă uit mai bine văd că nu se putea
când pădurile își fac tunuri mă trec fiori reci și n-am ce face decât să le încarc și să le descarc în mine
exact primul lucru pe care vrei să-l faci e să apeși clanța neuitându-te la piatra de sub picioare pe care-au îndurat-o copitele cailor ce intrau pe poarta acestui a-fost-cândva-han scuturând colbul din coame cizmele din piele tare cu tălpi pingelite suflau aerul pe lângă gambe ca niște câini hăituiți și e atâta poveste în spatele porții că apăsatul clanței e ultimul lucru pe care vrei să-l faci trebuie să rămână acolo
i-am întâlnit râzând și mie și altora și lor o dragoste cu preț umbrela ca și cum primejdia ar fi înăuntru în ei în uniforme în dantelă și fetru doamna lumina era suficient de puternică să nu le văd defectele tu afrodită affordable și ce simplu părea
fetișul atacă liniștea sufletelor așezate ordonate în sticluțele de pe raft fetișul face dragostea reflex reflexul dragoste sexul flex
balauri din povești de pe străzile orașului cum și străzile au balauri da copile sunt în oameni printre oameni peste oameni locurile aduceau aminte de foile îngălbenite din cărțile vechi deasupra raiul cu promisiuni electorale dedesubt infernul cu chinuri corecte
am încercat să-i așez pe pânză mi-au tremurat mâinile parcă îi vedeam pentru prima ultima oară vedeam maxilarul geometric al bărbatului cu un unghi aspru muchia feței ireal de dreaptă pe dreapta lui stătea ea mai scundă cu textura pielii aproape textilă îmbătrânită de griji dar deloc căruntă ascundeau trecutul în cele mai cumplite pușcării ale sufletului au fost primii care și-au făcut ziduri din lemn după invazie
am găsit Sibiul neverosimil de tare de dur ca un bolovan în Valea Uitării cu zâmbetul unui om născut din mii de zâmbete sub pietrele Pieței Aurarilor găsești cuvinte bune și gânduri erau câteva femei una-și înjura rudele alta-și privea pisica și pisica privea către nimeni sudălmi printre râsetele copiilor gânduri către nimeni și cineva care nu mă gândea
corăbiile se apropiau de țărm pentru a nu știu câta oară uitau până și rostul războiului uitarea devenise un rezultat singurul concret pentru că adesea nu reușeau să se întoarcă decât cu una două corabii întregi și acum și vântul și valurile și furtuna ce se arată și-au luat cuțitele și săbiile tăindu-se sălbatic aruncându-și sângele în mare cocoțat pe balustrada farului puteai vedea nu departe de țărm valuri de sânge ridicând și coborând buchete de spumă roșie spintecată ca de niște cuțite amorfe de stâncile moi
avea atârnat la fereastră un drapel nou ca și cum îl spălase și aranjase să-l vadă lumea aruncat împușcat din fereastra până atunci închisă un copil al sufletului lor ei care au crezut mereu că nimic nu merită arătat lumii pentru că lumea are obloane marș d’aici ce dracu’ crezi că știi ce-i aia dumnezeu și l-au întemnițat într-o clepsidră să se stingă acolo încet la granița dintre roșu și verde
strofele pe care i le scriam intrau ca niturile în ceea ce nu avea sa fie viitorul călătoriile noastre se aliniau ca niște scânduri cuminți cu rănile deschise închise de fierul încins în fântânile anilor și tot cin și tot vin și vreau să nu mă mai gândesc dar călătoriile sunt tot acolo printre nituri pe sub nituri și mi-e teamă să apăs clanța clanța nu mai e
