- Nu domnule, e imposibil: am citit cu ochii mei necrologul la gazetă. Nu doar că e mort, e mort de-a binelea, credeți-mă! Domnul Wrexler, proprietarul cunoscutei și căutatei farmacii de pe strada Sankt Petersburg colț cu bulevardul Steaua Roșie, era aproape indignat de zvonul cum că dl.P nu ar fi murit - și răsturnat și revoluționat, totodată, tagma și ierarhiile legiștilor, ba cică ar bine sănătos (sâc!) într-o casă de pensionari foarte aproape de granița dintre Ungaria și Austria. Dădu cu gazeta de pământ, înjură presa printre dinții făcându-i mahalagii pe gazetari, și intră în locanda fraților Steiger, unde comandă furios un șnaps. Ce porcărie! mai zise, înainte de prima înghițitură, care fu și ultima, pentru că știm cu toții cât de mic e un șnaps în aceste vremuri sărace. Știrea era pe prima pagină în toate fițuicile locale. Până și un ziar din capitală catadicsi să-i acorde câteva rânduri pe pagina a șaptea: “Bombă: cunoscutul proprietar de hoteluri, renumit pentru tumultoasa sa viață amoroasă, dl.P, e bine sănătos, spun surse sigure, într-un sanatoriu de odihnă pentru vârsta a treia situat undeva la granița dintre Austria și Ungaria. Din motivațiuni de protejare a surselor, nu le vom dezvălui identitatea și nici locul în care se presupune că și-ar vedea nederanjat de treabă dl.P.” O, dar asta e o mizerie!, izbucni dl.Wrexler: am fost cu ochii mei la înmormântare! Am văzut în persoană cum l-au înhumat! În-hu-mat! Nu, nu, e prea de tot!

Ieși valvârtej, aruncându-și teatral fularul peste umărul stâng. Era totuși ianuarie.

***

(București, 26 ianuarie 2010, Nokia E90)

Of, tocmai când credeam această afacere încheiată, primesc un telefon de la prietenul meu Iulian care îmi atrage atenţia că au apărut noi indicii în cazul misterioasei morţi a domnului P.

Iau frumos maşina 34 până la Monumentul Eroilor Nehotărâţi, bodogănind printre dinţi nefericita inspiraţie de a lăsa câteva numere de telefon ici, colo, în timpul îndelungatei anchete. La început, eram extrem de încântat de dificultatea cazului; cu timpul aveam să ating stări vecine cu depresia din cauza misterelor care veneau unul după celălalt, aşa cum fac autobuzele 34 noapte de noapte, în jurul orei 23.50, când zumzăie obosite pe străduţele din preajma garajului central al Transportului Public Ireveresibil.

Sar din autobuz cu câţiva metri mai repede de a ajunge autobuzul în staţie, profitând de aglomeraţia în care s-a blocat enorma maşinărie - autobuzele mereu mi s-au părut nişte cutii enorme de metal care transportă condamnaţi: unii la serviciu, alţii la diverse treburi, mereu prea aceleaşi, mereu neschimbate. Vânzătoarea de covrigi mă recunoaşte: cu o scuturare a capului îi dau de înţeles că nu mă voi apropia de tejghea azi, aşa cum făceam în fiecare dimineaţă când mergeam la Comisariat. Vremurile acelea sunt duse.

Trec prin uşa batantă a instituţiei, remarcând că i-au fost schimbate ramele de lemn cu unele dintr-un metal ieftin, imitând furnirul. Îngrozită, fata de la Secretariatul de Primire a Străinilor de Poliţie, mă priveşte uluită, neputând face altceva decât să îngaime:

- E… cu happy-end, sper…

- Da, e cu happy-end, îi răspunde în locul meu Iulian, apărut de nicăieri, ţinând la subsuoară un volum delicat, cu coperte roz. Vino.

Am intrat în cafeneaua Comisariatului, unde mă mai aşteptau, cu un zâmbet larg pe chip, atât de diferit de privirea îngrozită a secretarei încât eram totalmente confuz!, Klara, Monica, Tavi şi Cătălin. Toţi păreau să ştie ceva despre domnul P., ceva despre ultimele sale clipe care avea să schimbe complet rezultatele de până atunci ale anchetei - pe care o credeam închisă, sau speram că e închisă.

- Domnul meu, e vorba de Happy-End-ul la români, începu Iulian.

Totul, dar totul deveni limpede.

*extrase dintr-un fragment de testament găsit absolut din întâmplare la intersecția semaforizată dintre strada Șarpelui și Reconstrucției

(…) - las aparat de aer condiționat pentru înălbirea penelor vecinului meu, domnul L.

- las mașină de călcat automobile călcătoare Asociației Porumbeilor Nevăzători și Vicitimelor Marelui Masacru din Piața George Coșbuc

- las caiet foaie velină intitulat “Jurnalul de la Ascunziș” bunei mele prietene, domnișoara M.

- las stilou marca Mont Blanc, serie limitată, crescătorului Iordache, cel care m-a ajutat cândva să-mi reglez Nordul

- las volumul meu neterminat de poezii neterminate Asociației Piloților Anonimi

- las patru geamantane cu tristeți foștilor mesageri de la Samsonite

- las colecție de alice domnișoarei profesoară de franceză căreia îi tresăltau frumos sânii când mă așezam pe pervaz

- las mănăstirii patru (4) viniluri cu Tom Jones și Johnny Cash

- las inel identificare argintat bucătarului de la restaurantul chinezesc

- las colecție de fluturi, râme și firimituri spectaculoase bunului meu prieten, domnul de la șase

- las patefon marca Patefon iubitei mele soții căreia știu că-i place să danseze pe muzica răgușită a acestui aparat inutil (să nu plângi, doamnă P!)

- las însemnări de zbor turnului de control

- las lentilele de contact Fabricii de Ochelari Neînsemnați pentru Firavi Amanți

- las penele fabricii Mont Blanc (…)