Push the Button
să vorbim despre timp
să vorbim despre timp

- Eu zic așa: ia tu schelele alea de-atârnă de peste un an pe peretele casei și aruncă-le dracu’ undeva, la marginea orașului…

- Da’ au zis că aduc ceva nou, zilele astea…

- Ce să mai aducă? Niște boi, toți! O jumătate de oră mi-a luat numai să-i prind la telefon. Niște boi, clar, ascultă-mă!

- Te cred. Niște boi. Dar poate aduc ceva nou… Peretele ăsta arată așa de urât. De peste un an, vorba ta.. Ce dracu’?

- Dă-i dracu’! Niște boi. Și, după ce că am așteptat o juma’ de oră, boii dracu’, mi-a răspuns una care mi-a zis că toată divizia de traseu e plecată în concediu…

- Deh, cu criza… Cum adică “divizia de traseu”?

- Niște boi, ți-am zis, doar. Numa’ așa, ca să se afle-n treabă. Eu zic așa: ia tu schelele alea de-acolo. Arată urât, zău. Boii dracu’!

- Da, niște boi, da’ le mai las câteva zile. Poate vin cu ceva nou. Orice. Anu’ trecut, pe vremea asta, era ceva cu fructe. Roșii. Se potrivea bine cu streașina nouă. Las’ că poate vin cu ceva totuși. Mi-ar plăcea una la o bancă, să se uite lumea la casa noastră și să rămână cu gura căscată…

- Niște boi, clar. Schelele sunt urâte. Poate vine una cu o bancă și ai noroc.

- Orice e bun. Poate vin. Lasă.

***

(București, septembrie 2009, Canon 20D)

Adauga comentariu
Permalink
Nici un comentariu
câteodată ne confundăm
câteodată ne confundăm

(Byblos - Liban, 7 noiembrie 2009, Canon 20D)

Adauga comentariu
Permalink
1 Comentariu ( rrimuna: nu-mi dau seama dacă punctul negru de mai sus e pasăre sau barcă. c... )
glezne
glezne

Avea niște glezne incredibil de subțiri și delicate. Se prea poate ca ăsta să fi fost unul dintre motivele pentru care s-a simțit atras de ea. Glezne fine, albe, ca două rânduri de carne ce vor deveni un fluviu undeva în zona abdomenului. Sigur, astăzi îi era destul de greu să spună cu certitudine că s-a îndrăgostit de ea privindu-i gleznele; ce poate fi mai ridicol pentru un bărbat decât să recunoască, la un moment dat că i s-au încins cazanele inimii din cauza unei banale șuvițe, a modelului unui material de fustă sau, în cazul nostru, din cauza unor glezne atât de subțiri încât păreau oricând să se frângă sub povara trupului ei. Fie chiar și așa delicat. Nu, în mod hotărât, bărbații nu trebuie să cadă pradă unui asemenea atac al ridicolului. Și totuși, gleznele ei rămâneau înfipte în memoria lui exact așa cum i le-a văzut prima dată: fragile, subțiri, albe, nefiresc de delicate chiar și pentru o femeie. Dacă închidea ochii, vedea doar o pereche de glezne, nu femeia întreagă. Nici ochii, nici buzele, obrajii, brațele. În gleznele acelea se sprijinea tot universul, de acolo plecau și acolo se întorceau toate respirațiile și gândurile lui.

Se prea poate ca acum, după mai bine de șaizeci de ani, să realizeze că se uita de fapt la niște scânduri… Poate nu erau nici scânduri, ci era felul în care își zugrăviseră vecinii, Bordeienii, casa. Poate nu era nici asta. Poate doar urmărea niște amintiri inexistente, ridicate fragil, ca niște glezne nefiresc de subțiri ale unei femei de acum șaizeci de ani, din cenușa dimineților libere de crize de sciatică sau prostată. Frumoase glezne și-au mai tras Bordeienii pe casă!

***

(București, 9 ianuarie 2010, Canon 5d MarkII)

Adauga comentariu
Permalink
6 Comentarii ( Rares: delaskela, recompune când nu are ce compune. Elza, și s-a oprit to... )
neobișnuita autopsie a domnului P.
neobișnuita autopsie a domnului P.

Tratatele de medicină trebuie rescrise. Mulți dintre legiștii care au participat la nemaipomenita autopsie au fost nevoiți să ia calea exilului, rușinați de neștiință; și-ar fi pus capăt zilelor, dar ce poate fi mai bizar decât sinuciderea unui legist? Un acar înecat poate, sau un alpinist pustiit de o furtună de nisip în deșert. Acestea sunt pure bizarerii, însă, care nu-și au locul aici și știrbesc din senzaționalul nemaipomenitei autopsii a domnului P., decedat în condiții misterioase, ca să nu spunem stranii. Obscure.

Nu mai puțin de patruzecișisase de medici legiști, cei mai renumiți din lume, s-au strâns, așa cum au putut, în jurul fragilului corp al domnului P. Primul dintre lucrurile ciudate avea să se întâmple la prima incizie: nu a fost suficient de surprinzător să nu curgă niciun strop de sânge, dar medicul care a făcut delicata tăietură s-a chinuit cel puțin douăsprezece minute ca să taie un centimetru de piele ce avea să se dovedească, în cele din urmă, că nu e tocmai piele. Acest țesut părea alcătuit dintr-o plasă foarte dură, deloc permisivă oțelului de bisturiu, totuși atât de catifelată și plăcută la pipăit.

Domnul P. nu avea niciun fir de carne. Niște ovule cu pereți transparenți, elastici, umpleau corpul domnului P. În aceste rotunjimi medicii au găsit o piatră din Jaffa, câteva fire de nisip de pe plajele Normandiei, niște frânturi microscopice de açai, fibre dintr-un chimonou cu teme - ce ironie! - înaripate. Au găsit o bucată dintr-un templu grec uitat, o alta dintr-unul despre care se credea că nu există cu adevărat, file dintr-un tratat de alchimie, o buclă din barba lui da Vinci, o așchie din moara lui don Quijote, o dală din pavajul bunei noastre catedrale Notre Dame, o nestemată din giuvaerurile Coroanei Commonwealthului, sceptre papale, vagoane de lingouri din visteria incertă a războaielor, rozele războiului celor Două Roze, moaștele amantelor lui Vespucci, săbii de hani, iatagane de pași, chipe pe care le-a luat vântul din Egipt. Pe scheletul domnului P. au găsit atârnate câteva oale și linguri, două portrete ale unor soldați din primul Război Mondial, nesemnate, o legătură de usturoi împotriva vampirilor, un samovar, câteva fire de busuioc.

Inima domnului P. era atât de mare, încât echipa de legiști a intrat cu totul. După un scurt tur al sufrageriei unde se putea remarca superbul pian cu coadă de vultur, legiștii au dat buzna în dormitor, dornici de amănunte picante care ar fi făcut deliciul audienței expunerilor lor științifice, dar ar fi și adus puțină lumină în ceea ce privește încifratul destin al domnului P. Nu mică le-a fost mirarea să descopere cinci paturi așezate în stea, fără saltele, perne, așternuturi, cinci paturi ca niște cuști atât de incomode încât părea că în ele nu puteau dormi nici măcar coșmarurile, cinci paturi în care - s-a ajuns la această concluzie ce nu a fost contrazisă științific până azi - se pare că domnul P. își făcea de cap cu cele cinci simțuri. Bucătăria era mai degrabă o sală de baie în care domnul P. își făcea toaleta, existând și dovezi concrete în acest sens: foarfece, pieptene, săpun din piele uscată de uliu, uleiuri din irisul florii iris, pudră de fildeș.

Cei patruzecișișase de legiști și-au continuat expertiza, plus raport, înțelegi, până-n zori. Domnul P. îi privea rece și oarecum absent. Dintr-o perspectivă indiferentă, desigur.

***

(București, 26 octombrie 2009, Nokia E90)

Adauga comentariu
Permalink
18 Comentarii ( Elza: pe blog... era vorba ;) )
ochiul de sub stor
ochiul de sub stor

Doamna M. măsură cu privirea faleza cheiului pe care o vedea aproape în întregime prin ferestrea micii sale mansarde care nu avea alt avantaj în afară de o superbă priveliște asupra Senei. A fost și motivul pentru care a acceptat să stea în această cameră în care avea un metru de la pat la fereastră și un alt metru între marginea cealaltă a patului și pragul ușii. Așezată cu fundul pe marginea dinspre fereastră a patului, aproape atingea peretele cu genunchii, însă îi plăcea să stea așa pentru că pierdea din vedere micuța ei cameră cu puținele lucruri care o legau de viață - patul, un cuier infim cu două cârlige înfipt în ușă, un lighean cu apă proaspătă așezat pe un scaun înalt într-un colț și o sfoară care trecea în diagonală peste pat care îi servea drept dulap și pe care își agățase puținele haine ce i-au mai rămas după plecare - și devenea una cu aerul, ochii o înălțau deasupra apei, așezându-se, cum avea să vadă la pescăruși, ba pe balustrada vreunui vapor răgușit care căra de ani de zile turiști însetați de fotografii, ba pe bordurile cheiului, așteptând plictsită dar răbdătoare, vreun pește mai curajos cu care să schimbe două vorbe despre Paris înainte de a-l înghiți.

Zbura așa în fiecare zi, cel puțin câteva ceasuri, fără să țină seama de vreo fizică sau logică. Ciupea oamenii triști de obraz, plutea în spatele doamnelor pe muzica pielii lor proaspăt îmbăiată și parfumată, plonja în apă după pești, laolaltă cu alte păsări de pradă, fără să-și ude singura rochie pe care o salvase de urgia moliilor, se întorcea pentru o clipă să mai soarbă o gură din cafeaua de azi dimineață, fura din zbor, apoi, o pricomigdală din vitrina descoperită a vreunei cofetării. Cămăruța ei era ca un ochi imens care privea, odată cu ea, prin irisul dreptunghiular, transparent, spectacolul interminabil al apei, zecile de perechi de îndrăgostiți, cititorii înfocați de pe chei, apoi o rechema și o închidea în el, așezând între somnul ei și somnul lumii pleoapa unui stor.

Într-o zi, doamna M. a primit o ilustrată foarte stranie: era copia unei fotografii ce părea să fi fost făcută chiar de la fereastra ei unui vapor oarecare. De teamă, în ziua aceea nu a ridicat storul, nu a mai stat pe marginea dinspre fereastră a patului. După câteva ceasuri în care a stat întinsă în pat privind țintă la ilustrată s-a ridicat, a strâns sfoara pe care mai avea o eșarfă albastră nemâncată de molii și două jupe, a netezit cu grijă cuvertura patului, a privit într-o doară cuierul de pe ușă și a plecat. Așa cum a mai plecat.

***

(Paris, 2 octombrie 2009, Canon 20D)

Adauga comentariu
Permalink
8 Comentarii ( Ada: De fapt, plecand se intoarce. La drum. )
singurătatea soldatului de plumb
singurătatea soldatului de plumb

Of, s-au scris zeci de cărți despre singurătatea soldatului de plumb. Istorii amuzante, triste, cinice. Poate chiar dramatice. Soldatul de plumb îmi trece zilnic prin fața ferestrei, nebăgând de seamă că eu dorm încă pe pervaz, în pas de defilare, aproape ostil, purtându-și mândru uniforma, decorațiile, trăgând cu coada ochiului la cizmele lustruite cu scuipat, recitând poezii din clasele primare, fredonând câteva acorduri dintr-un marș. Când îmi întâlnește privirea adormită, umerii îi cad într-o implozie de descurajare. Îi poți zări începutul de cocoașă provocată de orele în are patrulează prin fața ferestrei mele, de zeci de ani de zile. De fapt nici nu știu de când și prea puțin îmi pasă.

Eu nu știu nicio poveste despre soldatul de plumb. Îl văd doar plimbându-se, vorbindu-și, luptându-se prin tranșeele frunții sale cu niște gânduri de o sonoritate ridicată la rang de salvă de tun, oferindu-și medalii sau smulgându-și-le din piept și oferindu-le copiilor nehotărâți: ce să fac, să accept medalia și să arunc înghețata?, lăsându-și barba într-un tremurat al abandonului, accentuat de comisurile căzute ale gurii, de ochii inexpresivi, goi și de brațele care atârnă ca două linii perfect drepte, ținând mânecile vestonului într-o eternă stare de neșifonare.

Spre surprinderea mea, azi mi-a vorbit.

- Fiți amabil, domnule vecin-spectator-adormit-și-totuși-suficcient-de-treaz-să-scrieți-așa-ceva-despre-mine, aveți un foc? Nu, evident că nu fumez… Am o socoteală de încheiat cu un vechi inamic. Suntem de plumb, în fond, nu?

Atunci am văzut pentru prima oară îndeaproape ochii lui goi.

- Da, suntem de plumb.

***

(Paris, 2 octombrie 2009, Canon 20D)

Adauga comentariu
Permalink
12 Comentarii ( Metatext de duminică. Alt bricolaj prin blogotecă « GENUNCHIUL LUMII | Flavius Obeadă: [...] asculte muzică, o să fumeze în pace ultimul pachet de ţigăr... )
fabrica de cizme
fabrica de cizme

Veniţi, stimate doamne şi stimaţi domni! Avem cizme cu profil elastic, cizme pentru înlăturat mahmureala sau, pentru cei mai pretenţioşi, cizme pentru înlăturarea eficientă a negilor păroşi, cizme pentru nunţi şi funeralii, cizme pentru tristeţi, cizme de concert şi, evident, cizme de înjurat, cizme pentru uitat oraşul în care m-am născut, cizme de născut, cizme de avort, fireşte, cizme de variolă, cizme pentru varice, cizme pentru mâini, cizme pentru cap şi guşă abundentă, cizme pentru crime, cizme pentru asfalt, cizme subacvatice intense, cizme cu cremă de călcâie, cizme cu gel de duş (sau de păr), cizme cu părul scurt, cizme fără filtru, cizme eco, cizme cu 8Gb RAM, cizme pentru proşti, cizme de dat cadou, cizme subînţelese, cizme invizibile, cizme de bibliotecă, nelipsitele şi multcăutatele cizme cu tală de curcubeu, cizme de intrat în necaz, cizme obraznice, cizme talentate, cizme imposibile, cizme flecare şi cizme prolixe, cizme autiste pentru toate gusturile, cizme cu steaua nordului, cizme subtropicale, cizme lipsite de curaj, cizme ignorante, cizme ca o cizmă, cizme de vaci fără grăsimi, cizme decafeinizate, cizme improprii, cizme total nepotrivite şi da, doamnelor şi domnilor, avem şi cizmele ameţitor de verticale, disponibile numai la comandă abundentă şi discretă.

***

(Braşov, 17 octombrie 2009, Nokia E90) 

Adauga comentariu
Permalink
23 Comentarii ( Rares: Sunt aşa de strâmte, încât n-o să intri în ele. Nici măcar în ... )
haide, e târziu
haide, e târziu

Stăteau ca de obicei, aproape nemişcaţi, pe aceeaşi bancă, în Grădina Luxemburg, pe o alee ascunsă ce se termina foarte abrupt într-un strat de flori ce înconjura palatul.

Lui îi plăcea asta.

Îi plăcea ca ochii să se ridice în picioare şi să ţină mereu acel discurs senzorial prin părul ei, pierzându-se în mod voit pe cărarea dintr-o parte, alunecând doar ca să primească în ajutor partea de sus, transparentă, fragedă, a pavilionului urechii pentru a se avânta mai adânc printre firele ei de păr ca în cea mai minunată şi periculoasă pădure. Odată, de exemplu, a întâlnit un vânzător de mirodenii care împodobea trunchiurile arborilor cu brâuri de scorţişoară, le prindea de ramuri eşarfe de cardamon, risipea ca dintr-un corn al abundenţei munți întregi de seminţe de coriandru. Părul ei începea atunci să spună poveşti din Orient, fără să poată cineva adormi înainte de o mie şi una de nopţi. Ochii, care se ţineau strânşi de mână unul de celălalt, fugeau minute în şir de tot felul de sălbăticii atrase fie de mirodenii, fie de artiştii de la circ care veneau cel puţin o dată pe zi pentru o reprezentație în Cortul Gândurilor. Privirea îi cobora, puţin obosită după lupta cu nimfele mirodeniilor şi demonii aduşi de circari, până aproape de frunte. Inevitabil, privirile li se întâlneau.

- Haide, e târziu.

***

(Paris, Jardin du Luxembourg, 2 octombrie 2009)

Adauga comentariu
Permalink
13 Comentarii ( Rares: programudoi, mulţumesc, m-am amuzat pe blogul tău :) Fanfan, grădi... )
întotdeauna există ultimul bărbat
întotdeauna există ultimul bărbat

Bătrânul care vinde biciclete într-un atelier ascuns în spatele clădirilor înalte din Cartierul Elefanților s-ar putea să fie ultimul bărbat. Sute de scrisori ajung zilnic la această adresă stranie, strada Încălcării, numărul 126 Bis, absolut toate semnate de femei care-i cerșesc dragostea, trupul scofâlcit și atât de uscat încât nimeni, nici cea mai oarbă femeie nu l-ar mai vedea ca pe un Graal, ci mai degrabă ca pe o pungă cu tămâie, îl roagă, prin cuvinte îngenuncheate să le dea o mângâiere, o dezmierdare, o șoaptă de alint. Bătrânul nu citește absolut nicio scrisoare. Pe lângă faptul că nu s-a sinchisit să învețe vreodată să citească, în spatele Cartierului Elefanților nu e aproape niciodată lumină. Și niciodată din cer. Asamblează, lustruiește și pregtătește bicicletele pe întuneric deplin. Știe pe de rost fiecare model, numărul de spițe - le ciupește uneori, delicat, ca pe niște corzi de harpă -  simte tipurile de anvelope după miros, le citește striațiile ca un orb, simte în degete dacă o lampă e aprinsă sau nu, unge cu pipeta fiecare articulație, chiar dacă a fost unsă cu doar câteva zile înainte. Dar el nu poate număra zilele.

Timpul lui e alternanța între clipele în care mângâie șeile curbate, se plimbă cu dosul palmelor pe cadrele reci si perfect suflate cu vopsea de import, se lasă cu delicatețe, ca într-o îmbrățișare stângace, pe câte un ghidon, să îi verifice echilibrul și momentele în care se odihnește. În acele momente, pe lângă întunericul care îl sperie pentru că îi lipsește dantelăria metalică a bicicletelor, e gol. E nimeni.

Și, cu toate astea, s-ar putea să fie ultimul bărbat, chiar el, vânzâtorul de biciclete de pe strada Încălcării, numărul 126 Bis. Obișnuiește să se încălzească la focul pe care-l face din scrisori. Nici nu știe câte patimi arde prin acel foc profan, câte vise distruge, câte stăvilare deschide în ochi nealinați. Dar pe el focul îl ține în viață: singura lui căldură și sursă de lumină, din când în când. Ochii îl dor, nu mai sunt demult obișnuiți cu transparența, dar mâinile se bucură, se dezmorțesc un pic din teribilul reumatism care l-a înhățat inevitabil după zeci de ani de dormit printre metale.

Bătrânul nu a avut niciodată vreun client. Nimeni nu i-a trecut pragul. N-a vândut nicio bicicletă. N-a ieșit niciodată din atelier. N-a auzit vreodată alt glas înafară de clinchetul soneriilor de pe ghidoane. Nu știe cum miroase un alt trup, dar poate distinge între zeci de feluri de uleiuri, sute de tipuri de cauciuc sau piele de șa.

Și, cu toate astea, s-ar putea să fie ultimul bărbat. Păcat că e dincolo de Cartierul Elefanților.

***

(Paris, 2 octombrie 2009, Canon 20D)

Adauga comentariu
Permalink
24 Comentarii ( Rares: Există un adevărat cult pentru fumat în acest club al culturiştilo... )
întâmplător, ambele mâini
întâmplător, ambele mâini

ai vrut neapărat

neapărat!, mi-ai spus

să-ți fac un leagăn din brațele mele

așa neîndemânatic cum eram:

parcă ai un braț de sârmă

și unul din lumină, spuneai

brațul de lumină era cel cu care te așteptam acasă

cel de sârmă îți întindea bluzele la uscat

făceam cercei din lumină

ți-ai deschis chiar și un mic atelier

veneau femei din toată lumea

celebre

până și dra.Bruni a comandat de la tine

știți, aș dori niște cercei cu tocul luminii mai jos, înțelegeți…

ți-a spus

îmi tăiai brațul zilnic

în scop comercial

nu mă supăram, lumina creștea la loc

și uite-așa te-am ținut în leagăn

până ai vândut toți cerceii

nu se mai poartă

ai spus

erai șifonată ca un cer agâțat pe sârmă

te vedeam deja într-o altă lumină

total nefavorabilă

***

(București, 20 septembrie 2009, Canon 20D)

Adauga comentariu
Permalink
21 Comentarii ( Rares: Fanfan, îţi mulţumesc. Elza, o să verific. Blocul îmi trece ziln... )
scaunul
scaunul

Cu greu s-a putut desprinde de pe scaun. Era priveliștea lui favorită: putea observa, fără să fie băgat în seamă de cineva și, mai bine, fără a se considera singur vreun voyeurist, tot spectacolul străzii. Intra cu ușurință pe sub fustele mulate ale tinerelor domnișoare, ocolea cu invidie fularele de mătase ultimul răcnet ale bărbaților galanți ieșiți să mai adulmece “realitățile” proaspetelor văduve, se strecura în sacoșele precupețelor pe care le asemuia adesea cu însăși viața, unele mai slabe, altele pricăjite de-a dreptul și galbene în obraji ca și cum n-ar fi cunoscut vreodată purpura iubirii, altele rotofeie, pline de suflet și porniri omenești, aruncând ocheade căruțașilor hămesiți, dornici de hălci fripte, dar nepăsători la chemările trupești.

Vedea hârtiile din servieta domnului profesor aranjate cu o grijă ce se învecina cu nebunia, simțea mirosul de piele al tocului de ochelari - nu a înțeles nici până azi de ce a renunțat la monoclu în favoarea acestei noi mode, lipsită total de șarm - auzea tropăitul cuminte al vârfurilor creioanelor ascuțite cu aceeași migală și așezate la fel de maniacal în ordinea logică a nuanțelor. Putea simți în buricele degetelor părul electric, aerat, proaspăt spălat al copiilor care se duc lunea la școală, adulmeca mireasma stranie de săpun de casă amestecat cu anii de sudoare ai spălătoreselor care formau procesiunea ce ducea zeci de șolduri spre albie, balansându-se violent, arcuit, ca niște corăbii pe furtună, dintr-o margine în alta a zecilor de straturi de fuste pe care nu le puteau învinge niciodată.

De pe scaunul acela vedea toată lumea asta dementă, fără rost, cum se mișca zi de zi prin măruntaiele orașului, îi trecea privirea prin coaja merelor din piață, prin oasele, apoi prin măduva ciolanelor răstignite suficient de sus ca să nu ajungă la ele haitele de dulăi vagabonzi, vedea chiar și prin ochii acestor dulăi cum arată canalele din cea mai veche și rău famată parte a orașului, mormanele de gunoi, goana după pisici schiloade, numai bune de ucis, dar prea uscate ca să fie o pradă serioasă.

***

L-au ridicat cu anevoie: avea, deja, greutatea celor cinci orașe prin care a trecut, aproape toate de pe continente diferite, cu oameni diferiți, dar mânați de aceleași simțuri prin milioane de femei și bărbați, pe sub mii de fuste, prin servietele unui batalion de profesori demenți, colegi de clasă la aceeași scoală, prin părul electric al păturii castanii de copii care predau tot la școala de care tocmai am pomenit, prin sâmburii merelor de prin piețe, stivele de carne putredă aruncată prin canale, prin ochii căruțașilor prea morți ca să mai fie flămânzi.

Chiar și prin cearșafurile familiei de vizavi, despre care nimeni, niciodată nu a fost în stare să spună dacă i-a votat pe conservatori la ultimele alegeri. Și războiul nici nu începuse.

***

(București, 20 septembrie 2009, Canon 20D)

Adauga comentariu
Permalink
19 Comentarii ( Rares: Flavius, se arată mici semne...:) Cristian, să ne oprim amândoi, a... )
salată de crudități
salată de crudități

să facem o salată de crudităţi

mi-ai zis

să luăm, de pildă, trupurile astea crude

cu speranţele lor crude

cu iubirile lor

cu maşinile lor crude, decapotabile şi perfect albastre

poate chiar cu maşinile lor de scris la fel de crude

cu dorinţele lor la fel de crude ca şi-acum un an

să-i luăm pe cetăţenii ăştia cruzi ai republicii

ai zis

să-i amestecăm printre frunze crude de minciună

să-i piperăm, după gust, cu lacrimile lor crude

să-i aducem pe masa asta rotundă şi mică (evident crudă!)

- abia ne încăpeau genunchii sub ea, îţi aminteşti? -

să-i tocăm mărunt, să-i putem înghiţi

da, ai zis

să-i mai luăm şi pe cruzii îngirijtori de faruri

cu tot cu farurile lor crude

ce luminează cruda noapte

să-i îmbătăm cu lumină crudă

să-i amestecăm

te lingeai pe degete deja

ca şi cum nu erai suficient de crudă

***

(Londra, 2002, Canon EOS 33)

Adauga comentariu
Permalink
27 Comentarii ( Rares: Asta e nebunie?? Aştept arderea pe rug, sinuciderile în masă, depen... )
dintr-o dată
dintr-o dată

când respirațiile tale nu erau atente

m-am strecurat în aerul tău

când adormisem, însomnorat de aerul tău

te-ai furișat în visul meu

te-am visat ere la rând:

am înghețat cu tine

am dispărut dinozaurii împreună

am născut amândoi focul

piatra, fierul

când tălpile tale nu erau atente

am devenit pământul de sub ele

mi-ai înfipt niște vreascuri în creștet: uite, ei sunt bărbații mei

să ai grijă de ei, sunt amintirile mele

când amintirile tale nu erau atente

am devenit bărbații tăi

am devenit

dintr-o dată

foarte legați

***

(București, 2006, Canon EOS 33)

Adauga comentariu
Permalink
15 Comentarii ( Rares: Îndrăzneţ??! Pur şi simplu... m-am obişnuit cu puţin. Puţin e..... )
nici palmele…
nici palmele...

nu mai sunt ce-au fost

lui Cristian

***

(Canterburry, Anglia, 2002, Fuji S200)

Adauga comentariu
Permalink
8 Comentarii ( Rares: Feeria, mulțumesc. cam rar pe-aici, în ultima vreme :D )
ce șarpe ești!
ce șarpe ești!

despre chestia asta promite-mi să nu mai discutăm niciodată

niciodată?

da

***

de cum am prins postul acela de radio

am început să aud fel de fel

***

(București, 2009, Canon 20D)

Adauga comentariu
Permalink
Nici un comentariu
unghii galbene
unghii galbene

miji un pic ochii, privindu-și unghiile îngrijite atent. câte femei își vopsesc unghiile-n galben pentru tine? doar ca din ele să iasă tunuri pentru celebrele Războaie Galbene care au durat nedefinit deci nu vor putea fi încadrate în istorie.

câte femei își mai vopsesc umbrele-n roșu pentru tine? doar ca din ele să crească câmpuri de maci care, fii atent la ce-ți spun! într-o zi te vor ucide.

câte femei sunt în stare să-și vopsească gândurile-n violet pentru tine? doar ca din ele să iasă poeți beți, înamorați și triști. așa cum îi stă bine poetului, mi-ai spus… dar eu? dar violetul meu?

câte femei și-ar vopsi sânii-n sticlă? doar ca din ei să iasă milioane de viori desenând cântece de leagăn pe frunțile copiilor din mintea ta. dar violetul meu… te-ai gândit?

câte femei s-ar mai vopsi în mine doar ca să te mintă?

***

București, 2005, Canon 20D

Adauga comentariu
Permalink
8 Comentarii ( Rares: arc-en-ciel, un vers frumos, ultimul. Mulţumesc. )
altă familie
altă familie

București, Canon 20D

Adauga comentariu
Permalink
Nici un comentariu
familie
familie

Austria, Canon 20D

Adauga comentariu
Permalink
Nici un comentariu
printre locuri
printre locuri

degetele sunt mult prea neîndemânatice

neantrenate

să prindă între burice visele poeților din pușcării

i-am spus

la ultima ședință am fost de părere

că închisorile pentru poeți sunt

la fel de inutile

ca sticlele din pere

ca un câine cărunt:

poeții vor evada înainte de a-și vedea prima oală cu terci

înainte de primul păduche

de primul viol cu ochii-n perete

închisorile, domnule președinte,

sunt ca gastrita în epidemia de gripă porcină

nu are rost să închideți poeții

deschideți-i, luați-le inimile

și faceți un salam de sibiu bio pentru copii

vor evada și din salamul de sibiu

cum au făcut-o din țuica de zalău

din mândriile subcarpatice

din drama ștrengărească a lui Ahile

din gulaguri și din canale

eu i-am spus președintelui

da, eu

am fost cel care i-am arătat prima oară

buricele mele zdrelite inutil

***

ți-am lăsat un salam de sibiu pe bancă-n parc,

sub o haină cu păduchi

e din inimile celor dintre locuri

***

(foto București, 2004, Canon 20D)

Adauga comentariu
Permalink
1 Comentariu ( io: scapand de obsesia locurilor mirifice, poate vom simti plinatatea locu... )
we, the People
we, the People

(București, Canon 20D)

Adauga comentariu
Permalink
4 Comentarii ( Rares: Andrada, aşa sunt ei, :) Jul, bărbatul cu ciocan este un revoluţio... )
declarație
declarație

și, până la urmă, ceea ce ne face diferiți e ceea ce simțim

***

(București, 2006, Canon 20D)

Adauga comentariu
Permalink
4 Comentarii ( Rares: io, io cred că da :) Urmuz, și doamna cu mustață la fel. Klara, ... )
în fereastră
în fereastră

în fiecare seară

îi las niște flori pe pervaz

vorbește lumea c-ar fi o femeie nemaiîntâlnit de frumoasă

- unde locuiți, v-ar deranja să vă conduc?

- la casa cu ferestre atât de mici că nu mi se vede niciodată frumusețea…

- oh, dar greșiți atât de mult!

- nu, domnule, deloc!

sub cele trei butoane de sonerie, trei etichete la fel de incredibile ca frumusețea femeii căreia îi las, seară de seară, flori pe pervaz: Karenina, Bovary, Flanders

am fugit îngrozit către cămăruța mea din capul străzii - jalnică, dar închiriată pe mai nimic de la un spițer ciudat pe nume Kafka - și mi-am băut funia cu un coniac

ce-o să mai vuiască mâine ziarele!

***

(Sighișoara, 2007, Canon 20D)

Adauga comentariu
Permalink
8 Comentarii ( Gregorio: google google )
omagiile mele , doamnă
omagiile mele , doamnă

până la urmă viața este o femeie modestă

sau un bărbat de la pension

e cineva care uită în fiecare dimineață cum se face

nod

la cravată

și numele femeii de astă-noapte

e o doamnă profesoară

un pianist

o găleată cu rahat

un buchet de orhidee

un cântec de leagăn/jale

mi-e teamă că n-o să mă înâlnesc cu viața

în viața asta

***

(București, decembrie 2004, Canon 20D)

Adauga comentariu
Permalink
Nici un comentariu
societatea pisicilor poete dispărute
societatea pisicilor poete dispărute

veghea

răspuns somnului

(București, 2004, Canon 20D, editată PS)

Adauga comentariu
Permalink
14 Comentarii ( Rares: Da, tot 20D. În care "celelalte două"? )
nimic nou pe frontul de vest din lanul de secară
nimic nou pe frontul de vest din lanul de secară

(București - Parcul Floreasca, 2004, Canon 20D)

Adauga comentariu
Permalink
6 Comentarii ( monica: Anca , nu-i nici o coincidenta , fiindca desi nimic nou pe frontul de ... )
la spate pierdut, vă rog…
la spate pierdut, vă rog...

remarcați, vă rog, instrumentarul și colțul stânga sus - album de familie…

(Frizerie Nechita Grădina Icoanei, București, 2005, Canon 20D)

Adauga comentariu
Permalink
9 Comentarii ( feeria: Ploiestescu cu vedere la mare... mda... :) )
și perciunii?
și perciunii?

(Frizerie Nechita Grădina Icoanei, București, 2005, Canon 20D)

Adauga comentariu
Permalink
9 Comentarii ( Rares: Klara, așa se și poartă - cu prestanță. E foarte retras. N-am mai... )
de la dreapta la stânga
de la dreapta la stânga

(București, Ateneul Român, 7 martie 2009, Canon 20D)

Adauga comentariu
Permalink
9 Comentarii ( Rares: Anca, mai lucrăm și noi, nu? :) Cristian, și mie... )
m&m
m&m

Erau vremuri grele. Fericirea se găsea în porții mici, venea de obicei în plicuri galbene purtând o ștampilă roșie, pătrată, circumscriind un număr de ordine dintr-un registru al viilor și morților, o marcă incofundabilă care împrăștia imediat în jur o liniște solidă, sufocantă. Tristețea venea cu aceleași plicuri, dar mai venea cu foame, cu văduve, cu infirmi, cu fotografii de familie sau de nuntă străduindu-se să se strecoare prin grilajele canalelor de la colțurile străzilor, și ele posace, prost sau deloc luminate noaptea, aceste vene cave pline de praful amărăciunii, o amărăciune care măcina suflete înainte de a auzi sau trăi primul te iubesc, și toată lumea trăia cu maxilarele inerte, deschise, pâlcurile de oameni slăbănogi păreau niște bancuri de pești eșuați, cu gurile căscate, deformate, așteptând să inspire, dintr-un moment într-altul, nenorocirea. Cu siguranță erau vremuri grele.

Pe una dintre străzile astea m-am născut eu. Cândva, între două bombardamente, își amintește mama, cu două moașe și un dentist care a leșinat înainte ca eu să-mi manifest, vocal, dorința de viață. Mama lăcrimează și acum când își aduce aminte. N-a fost ușor, băiete. Puteam să mor sub o bombă sau din cauza ta. Am trăit și, uite, te văd azi mare, senin, fără grija vreunui război sau a unui copil. Ce folos, mi-am zis în gând, închizând ușa în spatele meu, lăsând-o pe mama legănându-se printre amintiri pe balansoarul din antreul pardosit cu scânduri albastre. Un ultim cadou făcut de tata înainte de a dispărea pentru totdeauna. În război sau cu altă femeie. De parcă ar mai conta, gândii eu, exact în momentul în care ajunsei în dreptul măcelăriei.

***

În viața oricărui om există câteva locuri sacre, niște biserici ale fascinației, monumente construite cu migală, credință, fabulație și erotism - asta avea să se întâmple mai târziu - în care învățăm care ne este de fapt religia. În ce mirosuri și culori credem, cine sunt oamenii, cum arată sexul opus, cum se înjură, cine este, de fapt, stăpân în cartier, ce este cu adevărat important pentru noi și multe, multe altele care nu ar încăpea nici în alte o sută de cărți despre viața noastră. Bisericile noastre, ale copiilor de pe strada Vulturescu, au fost o măcelărie și o mercerie.

***

Femeia cu părul gri, niciodată nu aveam să-i rețin numele, cumpăra mereu două bucăți de mușchi de porc, deși toată strada știa că trăiește singură. Noi, copiii, ne imaginam că folosește a doua halcă pentru a hrăni un monstru pe care-l ține ascuns în spatele casei și pe care ni se părea că-l auzim noaptea, când era foarte liniște și când deslușeam, printre sirenele locomotivelor ce păreau că eșuează și ele, ca oamenii-pește din orașul meu, fix în mica noastră gară, niște balene din oțel masiv, cu acel bot de cașalot nituit, călărite de mecanici aschimodici din cauza prafului de cărbune înghițit din tată-n fiu, niște mugete infernale, subtile deci ascunse chiar și auzului celui care doarme iepurește. Vedeam monstrul cum iese din bârlog, o ia pe doamna cu părul gri de braț și, în drum spre filarmonică unde aveau să asculte un magnific program de Mahler, sau poate chiar ceva Wagner, devastau măcelaria domnului Sas. Mă trezeam din coșmar înainte ca doamna cu părul gri și bestia să-și ocupe locurile în lojă - poate visul ar fi continuat cu decapitarea dirijorului sau, pentru că trăim până la urmă într-o ficțiune, cu a întregii orchestre.

Pe domnul Sas nu-l chema domnul Sas: era chiar un sas, dintr-o familie veche de prin Sibiu, ajuns nu se știe cum măcelar în orașul nostru și încă pe strada noastră unde micul dejun însemna praf de tristețe și așteptarea unei nenorociri. Domnul Sas avea mereu șorțul pătat cu sânge; era doar din neglijență, pentru că el primea marfă, pe sărăcia aia, doar o dată la două săptămâni, de obicei o jumătate de porc și o cutie metalică plină cu vită: mușchi, oase, măruntaie. De cele mai multe ori carnea ajungea la gunoi, pentru că, după două săptămâni în vitrină, nici câinii n-o mai mâncau, nici măcar curajosul și înfricoșătorul dulău al familiei zugravului de la nr.7 (fetei zugravului aveam să-i scriu prima poezie de dragoste; nu mai știu cum o chema, știu doar că mi-a zâmbit cu gura știrbă și apoi a zbierat tatiiii, vrea sssă mă violessseee!). Domnul Sas ne aduna în jurul lui - nu eram mulți: eu, fata zugravului, un băiat palid, astmatic și autist - cred că era fiul unui învățător și încă un grăsun, odrasla popii - de fiecare dată când tranșa carcasa. Începea un adevărat ritual, prin mânuirea șfichiuitoare a cuțitelor prin aer, atingând cu mângâieri bănuite doar prin zgomotele scurte, metalice și ascuțite, tocila, manevrată și ea cu agilitate și cu o pereche de mâini în plus, parcă. Tocila cădea la podea și, până să-ți dai seama, lamele înguste și dure sfârtecau șoricul gros, despicând apoi cu trosnituri foarte distincte pulpa de încheietura trunchiului. De fiecare dată aceste câteva minute aveau același efect asupra noastră: mie-mi ieșeau ochii din orbite așteptând ca porcul să tresară violent la rana provocată cu dexteritate de domnul Sas, fata zugravului leșina, astmaticul se pișa pe el dar râdea sincer cu gura până la urechi, băiatu’ popii striga cât zece porci înjunghiați la un loc omoarăăăă-l, în gâtuuu’ mă-ssssiiii! și apoi trăgea un pârț din cauza emoției care-i sugruma intestinele și destindea sfincterele. Domnul Sas hăcuia liniștit animalul, preț de două ceasuri bune. În fundal tremura răgușit un radio: măcelarul de pe Vulturescu tranșa carne numai când la radio era Mahler sau Wagner - aveam să-i recunosc mult mai târziu, când am invitat-o pe fata zugravului la filarmonică. Radioul mergea pe baterii și, când nu se găseau baterii în tot orașul, sasul ne ruga pe noi să le lovim cu putere de pământ, că poate mai scoatem ceva din ele, nu? O metodă pe care aveam s-o folosesc, la rândul meu, pentru lanternele din căminele Bucureștiului studențesc, scufundate în beznă imediat după ora zece seara.

***

La măcelaria sasului veneau tot felul de oameni: de contabilul de la nr.10, mort și el de foame din cauza prăbușirii economiei, văduva inginerului - plecat pe front și mort, undeva aproape de Făgăraș, i s-a comunicat într-un plic galben, de cei cinci frați de la colț cu Porumbescu rămași fără ambii părinți, din cauza unui accident, de data asta, și chiar de mama, când se îndura să lase pentru o jumătate de oră balansoarul de pe scândura albastră din antreu și în lunile fericite în care Ministerul de Război ne trimitea pensia de urmaș. Sasul era tatăl, fratele și, câteodată, chiar sfântul nostru duh pentru că obișnuia să mai conducă  slujbe pentru sărmani care n-aveau bani de popă. La domnul Sas mergeai când aveai vreo problemă, când te luptai cu guvernul pentru pensie, când chemai pompele comunale că se înfundau canalele și puțeau a hoit de stăteam în casă cu zilele. Sasul era șeful șefilor. În zilele cu plicuri galbene, sasul era mai aproape de noi decât Dumnezeu.

***

- Draga mea, este absolut incredibil! Sunt aproape patru ani, mă-nțelegi, patru ani de când s-a terminat războiul, ne-au murit bărbații pe front și pentru ce? Statul distribuie tot fermoare militare, nasturi de camuflaj, material de cort. Nu tu o mătase, un dublu voal, un satin, o pânză mai de doamne-ajută să-ți faci o fustă, o bluză, ceva! Recunoșteai dintr-o mie vocea pițigăiată și veșnic nemulțumită a doamnei inginer.

Așa cum stăteam eu, în fund, ghemuit la marginea treptelor de lemn mereu mirosind reconfortant a petrosin, miros ce aveam să-l regăsesc curând la școala veche și scundă unde a ținut neapărat mama să mă trimită, puteam să aud aproape tot ce se vorbea în mercerie. Mă ajuta și un defect al ușii de la intrare care, daca nu era închisă cu lacăt, era trasă de arcul puternic spre înăuntru, lăsându-mi strecurate prin fanta de două degete cele mai delicioase conversații între cele care erau, la vremea aceea, cele mai delicate ființe de pe pământ: vecinele noastre.

- Draga mea doamnă, intervenea, cu un semiton mai jos, accent al desăvârșitei eleganțe și naivități de pension de provincie, doamna Marcu, proprietara merceriei de pe Vulturescu, războiul a avut nevoie de aceste fermoare, de acești nasturi blestemați, de culorile acestea de camuflaj. Cine știe câte vieți or fi salvat, cine știe, se întrebă doamna Marcu înălțând retoric, trufaș nasul spre oglinda de probă așezată oblic la îmbinarea dintre perete și tavan, mângâindu-și papiotele așezate cu grijă în cutiile speciale de pe vitrină, cine știe câte vieți or fi atârnat de firele acestor ațe minunate, de iscusința muncitoarelor în industria textilă, de milioanele de ore de sacrificiu? De o nuanță sau alta, până la urmă, nu? Poate că, într-un moment decisiv, soarele a ținut cu băieții și soții noștri și a ferit să lucească în ochii dușmanului dinții acestor minunății de fermoare, scutindu-i astfel de morți inutile? se înduioșase doamna Marcu, trecând cu degetele peste două seturi de fermoare prinse cu niște agrafe de un carton agățat în dreapta ei și scuturându-se discret sub tremurul unui fior inexplicabil, dar atât de femeiesc.

- Ei, hai, că vorbești prostii, se băgă în vorbă nevasta zugravului, nasturii e buni să țină în frâu prohabul bărbaților, ș-atâta, da? C-or fi ei pe front sau acasă, tot… niște porci e! zise cu zăduf lungana soție a zugravului, trăgând cu coada ochiului, pentru inspirație în discurs, către vitrina sasului. Zâmbindu-mi, mama trece pe lângă mine, și cere, aproape nedeslușit, nu înainte de a le saluta pe bunele noastre vecine, o papiotă neagră. Noi nu mai avem haine colorate de vreo câțiva ani, dar mie nu-mi păsa de culori atâta vreme cât aveam în picioare pantofi buni la cățărat sau bătut mingea. Sau fugit iute de Zaharia, un dement care arunca cu răngi după noi când ne auzea râzând pe sub obloanele lui, mereu închise. Cu același clinchet al clopoțelului lovit de ușă, mama ieșea, îmi mai zâmbea odată și se îndrepta încet, ca într-o plimbare, fără să-și abată privirea sau pasul măcar o singură dată, către locul unde avea să coasă cu ață neagră toate visele, gândurile, vorbele, zâmbetele, respirațiile, dorurile, plânsetele, oftaturile, într-o rochie minunată, colorată în feluri nebănuite cu care privirea noastră postbelică nu era obișnuită și avea să i se înfățișeze tatei, în bucătăria raiului, cu un blid de ciorbă în față, o ceapă spartă cu pumnul pe un fund de lemn și cu secole de minunată tăcere ochi în ochi înainte.

Îmi plăcea să număr clinchetele colpoțelului de la intrarea în merceria doamnei Marcu. Erau zile în care fugeam într-un suflet să-mi ocup locul pe scări, îndată ce mi se părea că aud prima vizitatoare. Intrau numai femei; singurul bărbat care a intrat vreodată pe ușa prăvăliei a fost un mesager militar, cu un plic galben. Nu-mi mai amintesc cum arăta doamna Marcu; îmi amintesc doar că, după porci măcelăriți pe Wagner, în țipete diaconești acoperite de pișat astmatic, în sunete ascuțite, albe, era cea de-a doua mare bucurie a mea: să ascult conversațiile doamnelor care intrau în mercerie. În acest budoar al curții regale Vulturescu, singurul confesional în care întrebările păcătoaselor străzii, sau chiar ale cartierului uneori, primeau binecuvântarea de o eleganță desăvârșită, de pension provincial, a doamnei Marcu.

***

E o tragedie, mă gândesc, că astăzi mai sunt doar câțiva oameni care își mai aduc aminte că pe strada Vulturescu au existat o măcelărie și o mercerie. Cine știe câte vieți or fi salvat fermoarele doamnei Marcu? Sau antricoatele domnului Sas?

***

Când am aflat că au demolat măcelăria, iar doamna Marcu a fost nevoită să vândă merceria pentru a-și putea pregăti propria înmormântare, am devenit ateu. Știu că pentru asta, într-o zi, soarele o să cadă fix pe dinții aurii ai fermoarului meu, dușmanul o să mă vadă și o să mă hăcuiască pe Wagner, sau chiar pe Mahler. Cu sunete ascuțite, metalice, albe, iar eu o să mă uit la mine cu ochii ieșiți din orbite, așteptând să mă doară.

***

(foto: București, 7 martie 2009, Canon 20D)

Adauga comentariu
Permalink
14 Comentarii ( Rares: venat show: ești prea bună, mulțumesc, roșind... lacrima, deși t... )
în vizită prin praga lui urmuzz
în vizită prin praga lui urmuzz

mulțumesc, Urmuzz!

***

(Praga, 31 decembrie 2006, Canon 20D)

Adauga comentariu
Permalink
9 Comentarii ( stefan: incredibil comment la feeria :) porecla acestei cladiri este "Fred &am... )
ora 21:42
ora 21:42

e fix ora la care două bănci s-au privit fix în ochi și și-au jurat lemnărie eternă

apoi

cu ușurință și chiar cu ochiul liber

putem observa

dragi copii

în planul superior

două ferestre care și-au jurat sticlărie eternă

fix la 21:42

e ceva frumos dragi copii

nu mai râde derbedeule acolo în spate că te scot la tablă și nici n-o să știi cum o cheamă pe mă-ta

e ceva frumos cum spuneam

și apoi

ca un fel de demarcație între lumi

stau acele cabluri electrice înnodate care

presupunem dragi copii

și-au jurat intensitate eternă

fix la 21:42

în ciclul nostru natural copiii mei

ferestrele mai în vârstă

care și-au spart sticla de atâtea ori

stau cuminți și privesc felinarele

da

felinarele care și-au jurat prezență eternă

acolo în piața aia unde eu nu știu ce căutam

fix la 21:42

***

(Sibiu - Piața Schiller, 21:42, 9 octombrie 2008, Canon 20D)

Adauga comentariu
Permalink
15 Comentarii ( LeraJenkins: Yes, all can be )
la capătul meu e altcineva
la capătul meu e altcineva

am aruncat orașele atât de departe

- doar m-am antrenat o viață pentru asta -

încât nu mai știu dacă mai are rost să lipesc timbre

pe scrisori:

orașele m-au ajuns din urmă

mă împing să-mi găsesc altă viață

am primit o invitație ciudată

“stimate domnule p,

sunteți invitat, împreună cu viața dumneavoastră,

la o dată incertă,

să vă prezentați orașele în vederea unui exercițiu de poezie metropolitană”

sunt ușor nelămurit privind situația orașelor mici

și chiar a satelor

în care dumnezeu și ministerul transporturilor

sunt prezenți la slujba de duminică

ele rămân buticurilor cu vederi

tarabelor cu caș afumat

passepartout-urilor goale din colecțiile miliardarilor flămânzi

privind de aici

orașele mari sunt sate

și-am mai rezolvat o problemă

odiseea poate începe

***

(New York - Ellis Island, 9 februarie 2008, Canon 20D)

Adauga comentariu
Permalink
9 Comentarii ( ilinca dima: ce fel de oras? )
încerc să calc ușor - exercițiu de ucis în surdină
încerc să calc ușor - exercițiu de ucis în surdină

perechile se țin în brațe

fetuși siamezi

nefiresc de tulburat de prezența lor în același uter

plec spre a-mi corecta greșelile

fie și in photoshop

degrabă mă ucid pentru că nu știu să calc ușor

***

(Mont Blanc, 5 ianuarie 2006, Canon 20D)

Adauga comentariu
Permalink
11 Comentarii ( ilinca dima: azi imi place. azi imi place totul. si nu ma dor ochii de la nimic )
exercițiu nereușit de ucis în surdină
exercițiu nereușit de ucis în surdină

zăpada geme - mi se pare atât de erotic încât azi iubesc zăpada

îmi uit primăverile ca un poet muzele sterpe

ce viclean sunt; apoi am înțeles că nu e suficient să te îmbraci în zăpadă să devii munte

sunt doar un exercițiu de tăcere

nereușit

desigur

***

(Mont Blanc, 5 ianuarie 2006, Canon 2D)

Adauga comentariu
Permalink
7 Comentarii ( Anca: Sau lipsa lui? :P )
Patru perechi de ghete pentru patruzecișișase de ierni
Patru perechi de ghete pentru patruzecișișase de ierni

(Les Trois Vallees, Franța, 3 ianuarie 2006, Canon 20D)

Adauga comentariu
Permalink
28 Comentarii ( ilinca: si traducerea? )
Gândurile sunt doar niște pași
Gândurile sunt doar niște pași

deși am vrea să fie trupuri

sau gâturi diafane

poate chiar pahare cu vin

sau un zâmbet

ajungem să fim ecouri pe străzi amintite de plăcuțe

și de alte ecouri

***

(Albertville, 28 decembrie 2005, Canon 20D)

Adauga comentariu
Permalink
16 Comentarii ( Rares: Annie, mă bucur. )
Părul care vorbește
Părul care vorbește

(Austria, 20 august 2007, Canon 20D)

Adauga comentariu
Permalink
12 Comentarii ( itzu: Eu îl aud :) )
A man on the beach
A man on the beach

(Savannah, SUA - Oceanul Atlantic, 3 iulie 2008, Nikon D300)

Adauga comentariu
Permalink
28 Comentarii ( ilinca: ai grija ce'ti doresti, domnule P. interpreteaza dumneata, te pricep... )
Niște gânduri
Niște gânduri

(Savannah, SUA - Oceanul Atlantic, 3 iulie 2008, Nikon D300)

Adauga comentariu
Permalink
11 Comentarii ( Rares: Feerie, m-ai prins! :) )
Doamna T. știrbă, în vizită
Doamna T. știrbă, în vizită

da îmi amintesc tortul acela o singură lumânare erau vremuri grele vești proaste de pe front acoperișurile aveau găuri ca de vărsat de vânt grindină de fontă o dată la 3-4 ore și nu renunțam să sperăm că într-o zi vom avea mai multe lumânări măcar așa de dragul mamei de pe front puțini se întorceau până și veștile ajungeau schilodite

Adauga comentariu
Permalink
17 Comentarii ( Rares: :) )
Cruci
Cruci

Adauga comentariu
Permalink
4 Comentarii ( Rares: Pisicot, e suficient și îți mulțumesc dacă le privești. Mă uit ... )
Privind spre Sancho
Privind spre Sancho

Adauga comentariu
Permalink
4 Comentarii ( Rares: Normal că știe! Numai fantezia lui Quixote are îndoieli... )
Ochii lui
Ochii lui

Adauga comentariu
Permalink
6 Comentarii ( Rares: Genius? :) Nu cred, zău... )