- Eu zic așa: ia tu schelele alea de-atârnă de peste un an pe peretele casei și aruncă-le dracu’ undeva, la marginea orașului…

- Da’ au zis că aduc ceva nou, zilele astea…

- Ce să mai aducă? Niște boi, toți! O jumătate de oră mi-a luat numai să-i prind la telefon. Niște boi, clar, ascultă-mă!

- Te cred. Niște boi. Dar poate aduc ceva nou… Peretele ăsta arată așa de urât. De peste un an, vorba ta.. Ce dracu’?

- Dă-i dracu’! Niște boi. Și, după ce că am așteptat o juma’ de oră, boii dracu’, mi-a răspuns una care mi-a zis că toată divizia de traseu e plecată în concediu…

- Deh, cu criza… Cum adică “divizia de traseu”?

- Niște boi, ți-am zis, doar. Numa’ așa, ca să se afle-n treabă. Eu zic așa: ia tu schelele alea de-acolo. Arată urât, zău. Boii dracu’!

- Da, niște boi, da’ le mai las câteva zile. Poate vin cu ceva nou. Orice. Anu’ trecut, pe vremea asta, era ceva cu fructe. Roșii. Se potrivea bine cu streașina nouă. Las’ că poate vin cu ceva totuși. Mi-ar plăcea una la o bancă, să se uite lumea la casa noastră și să rămână cu gura căscată…

- Niște boi, clar. Schelele sunt urâte. Poate vine una cu o bancă și ai noroc.

- Orice e bun. Poate vin. Lasă.

***

(București, septembrie 2009, Canon 20D)

(Byblos - Liban, 10 noiembrie 2009, Canon 20D)

(fotografia nu e prelucrată deloc: Byblos - Liban, 7 noiembrie 2009, Canon 20D)

(Byblos - Liban, 7 noiembrie 2009, Canon 20D)

(Barcelona, 6 ianuarie 2010, Canon 5D MarkII)

- Nu domnule, e imposibil: am citit cu ochii mei necrologul la gazetă. Nu doar că e mort, e mort de-a binelea, credeți-mă! Domnul Wrexler, proprietarul cunoscutei și căutatei farmacii de pe strada Sankt Petersburg colț cu bulevardul Steaua Roșie, era aproape indignat de zvonul cum că dl.P nu ar fi murit - și răsturnat și revoluționat, totodată, tagma și ierarhiile legiștilor, ba cică ar bine sănătos (sâc!) într-o casă de pensionari foarte aproape de granița dintre Ungaria și Austria. Dădu cu gazeta de pământ, înjură presa printre dinții făcându-i mahalagii pe gazetari, și intră în locanda fraților Steiger, unde comandă furios un șnaps. Ce porcărie! mai zise, înainte de prima înghițitură, care fu și ultima, pentru că știm cu toții cât de mic e un șnaps în aceste vremuri sărace. Știrea era pe prima pagină în toate fițuicile locale. Până și un ziar din capitală catadicsi să-i acorde câteva rânduri pe pagina a șaptea: “Bombă: cunoscutul proprietar de hoteluri, renumit pentru tumultoasa sa viață amoroasă, dl.P, e bine sănătos, spun surse sigure, într-un sanatoriu de odihnă pentru vârsta a treia situat undeva la granița dintre Austria și Ungaria. Din motivațiuni de protejare a surselor, nu le vom dezvălui identitatea și nici locul în care se presupune că și-ar vedea nederanjat de treabă dl.P.” O, dar asta e o mizerie!, izbucni dl.Wrexler: am fost cu ochii mei la înmormântare! Am văzut în persoană cum l-au înhumat! În-hu-mat! Nu, nu, e prea de tot!

Ieși valvârtej, aruncându-și teatral fularul peste umărul stâng. Era totuși ianuarie.

***

(București, 26 ianuarie 2010, Nokia E90)

(București, 9 ianuarie 2010, Canon 5D MarkII)

(Barcelona, 3 ianuarie 2010, Canon 5D MarkII)

Avea niște glezne incredibil de subțiri și delicate. Se prea poate ca ăsta să fi fost unul dintre motivele pentru care s-a simțit atras de ea. Glezne fine, albe, ca două rânduri de carne ce vor deveni un fluviu undeva în zona abdomenului. Sigur, astăzi îi era destul de greu să spună cu certitudine că s-a îndrăgostit de ea privindu-i gleznele; ce poate fi mai ridicol pentru un bărbat decât să recunoască, la un moment dat că i s-au încins cazanele inimii din cauza unei banale șuvițe, a modelului unui material de fustă sau, în cazul nostru, din cauza unor glezne atât de subțiri încât păreau oricând să se frângă sub povara trupului ei. Fie chiar și așa delicat. Nu, în mod hotărât, bărbații nu trebuie să cadă pradă unui asemenea atac al ridicolului. Și totuși, gleznele ei rămâneau înfipte în memoria lui exact așa cum i le-a văzut prima dată: fragile, subțiri, albe, nefiresc de delicate chiar și pentru o femeie. Dacă închidea ochii, vedea doar o pereche de glezne, nu femeia întreagă. Nici ochii, nici buzele, obrajii, brațele. În gleznele acelea se sprijinea tot universul, de acolo plecau și acolo se întorceau toate respirațiile și gândurile lui.

Se prea poate ca acum, după mai bine de șaizeci de ani, să realizeze că se uita de fapt la niște scânduri… Poate nu erau nici scânduri, ci era felul în care își zugrăviseră vecinii, Bordeienii, casa. Poate nu era nici asta. Poate doar urmărea niște amintiri inexistente, ridicate fragil, ca niște glezne nefiresc de subțiri ale unei femei de acum șaizeci de ani, din cenușa dimineților libere de crize de sciatică sau prostată. Frumoase glezne și-au mai tras Bordeienii pe casă!

***

(București, 9 ianuarie 2010, Canon 5d MarkII)

Își întoarse fusta plină de volane cu o mișcare îndemânatică, contemplă un pic felul în care i se potrivesc pantofii roșii, cu tocul jos, culorii pielii. cel puțin pe glezne avea o piele incredibil de albă, după care mulți bărbați din Barceloneta încă oftau. Își strânse scurt buzele ca și cum își așeza rujul aprins mai bine și întoarse capul către Ramon:

- Nu cred să mai vină… A nu știu câta oară mă roagă să-l aștept aici înainte să meargă la căpitănie, și e a nu știu câta oară când nu apare. Pur și simplu nu l-am înțeles niciodată pe omul ăsta…

- Nț, făcu Ramon, empatic, continuând să măture terasa pietruită a cârciumii. Privi, pentru o fracțiune de secundă, glezna descoperită a Mariei și gândi cât de bine i se potrivesc pantofii roșii, cu toc scurt, culorii pielii. Domnul Montserrat e un om complicat, dar tare bun, conchise împăciuitor Ramon.

- De unde dracu’ știi tu cum e domnul Montserrat? se aprinse Maria. Nici eu nu știu și, vorba aia, îl știu de mai bine de treizeci de ani! Of, treizeci de ani, expiră cu năduf Maria, apoi căzu brusc pe gânduri.

- Domnul Montserrat vă iubește, șopti Ramon, schimbând mătura cu una mai micuță cu care obișnuia să înlăture pământul din jurul ghivecelor cu flori. Știu sigur asta.

- Chiar mă enervezi în dimineața asta, Ramon, și m-am trezit așa de bine dispusă! Te rog mult!

Cu toată țâfna, Maria nu părea deloc afectată. Îl aștepta pe domnul Montserrat în fiecare prima miercuri a lunii, când sosea vaporul din Indii. Naufragiul corabiei pe care se afla domnul Montserrat acum unsprezece ani fusese anunțat într-o gazetă locală obscură din Lisabona, în al cărei larg de coaste s-a produs teribilul accident. Un singur cadavru nu fusese recuperat, de aceea domnul Montserrat nu avea să mai apară vreodată pe vreo listă de morți sau vii.

- Dar parcă simt că de data asta o să vină. Maria își mai privi o dată glezna, apoi comandă un pahar de vin alb. Să nu-mi dai din ăla scump, Ramon, te rog.

***

(Barcelona, 30 decembrie 2009, Canon 5D MarkII)