Of, tocmai când credeam această afacere încheiată, primesc un telefon de la prietenul meu Iulian care îmi atrage atenţia că au apărut noi indicii în cazul misterioasei morţi a domnului P.

Iau frumos maşina 34 până la Monumentul Eroilor Nehotărâţi, bodogănind printre dinţi nefericita inspiraţie de a lăsa câteva numere de telefon ici, colo, în timpul îndelungatei anchete. La început, eram extrem de încântat de dificultatea cazului; cu timpul aveam să ating stări vecine cu depresia din cauza misterelor care veneau unul după celălalt, aşa cum fac autobuzele 34 noapte de noapte, în jurul orei 23.50, când zumzăie obosite pe străduţele din preajma garajului central al Transportului Public Ireveresibil.

Sar din autobuz cu câţiva metri mai repede de a ajunge autobuzul în staţie, profitând de aglomeraţia în care s-a blocat enorma maşinărie - autobuzele mereu mi s-au părut nişte cutii enorme de metal care transportă condamnaţi: unii la serviciu, alţii la diverse treburi, mereu prea aceleaşi, mereu neschimbate. Vânzătoarea de covrigi mă recunoaşte: cu o scuturare a capului îi dau de înţeles că nu mă voi apropia de tejghea azi, aşa cum făceam în fiecare dimineaţă când mergeam la Comisariat. Vremurile acelea sunt duse.

Trec prin uşa batantă a instituţiei, remarcând că i-au fost schimbate ramele de lemn cu unele dintr-un metal ieftin, imitând furnirul. Îngrozită, fata de la Secretariatul de Primire a Străinilor de Poliţie, mă priveşte uluită, neputând face altceva decât să îngaime:

- E… cu happy-end, sper…

- Da, e cu happy-end, îi răspunde în locul meu Iulian, apărut de nicăieri, ţinând la subsuoară un volum delicat, cu coperte roz. Vino.

Am intrat în cafeneaua Comisariatului, unde mă mai aşteptau, cu un zâmbet larg pe chip, atât de diferit de privirea îngrozită a secretarei încât eram totalmente confuz!, Klara, Monica, Tavi şi Cătălin. Toţi păreau să ştie ceva despre domnul P., ceva despre ultimele sale clipe care avea să schimbe complet rezultatele de până atunci ale anchetei - pe care o credeam închisă, sau speram că e închisă.

- Domnul meu, e vorba de Happy-End-ul la români, începu Iulian.

Totul, dar totul deveni limpede.

Colonelul mângâie cu privirea pereţii rotunzi ai încăperii, coborând încet, cu atenţie, ca şi cum ar vedea peretele pentru prima dată, până la şanţul scobit perfect la mijloc. Putea fi sigur că e perfect la mijloc pentru că toate obiectele nefixate pe etajere, haine, hârtii, până şi aparatul de radio, toate au căzut cândva în şanţul ăla şi numai atenţia lui extrem de antrenată - fusese colonel în batalionul vânătorilor de munte - a făcut ca o bună parte din prezentul trecutul şi poate chiar din viitorul său să nu alunece pe şanţul ăla.

Colonelul trăieşte într-o pompă. Probabil că e singurul colonel în viaţă, cel puţin singurul de care am auzit care să traiscă într-o pompă. O pompă de maşină, e-adevărat, dar asta nu face povestea lui mai puţin ciudată. Cum să încapă un ditamai omul, şi ofiţer pe deasupra, într-o pompă pe care o cuprinzi lejer între degete? Cum a reuşit să intre, să respire, să sape şanţul acela diabolic, să-şi construiască o viaţă, să trăiască acolo?

Unii spun că a intrat într-un fel de transă, după care a început să se taie, bucăţică cu bucăţică şi s-a vârât în pompă… Cum, singur? Cine se poate ciopârţi în halul ăsta? Plus că domnul nostru colonel are câteva kile bune în plus: unde e toată halca de grăsime de pe burtă? Cum a vârât, fără să le rupă, oasele, tot scheletul - ştiţi doar cât suntem de fragili noi cei care trăim în afara pompelor… - rafturile, dulapurile, bicicleta medicinală, aparatul de radio, patul cu arcuri, fotografiile de nuntă ale părinţilor (acum cam înnegrite, de la lipsa luminii naturale…)?

Singura posibilitate cât de cât verosimilă este ca pompa să-l fi prins pe colonel şi apoi să-l fi comprimat, zi de zi, până la dimensiunea neverosimilă a colonelului şi a poveştii. Dar ce au pompele cu coloneii? De ce tocmai colonelul nostru, fost vânător de munte? Nu ştiu… Cert e că pompa despre care vă povestesc a devenit singura fabrică manuală de aer din lume, pusă în mişcare de un colonel, fost vânător de munte.

În fiecare dimineaţă, după ce bea o gură de rom chior aruncată în cafea şi ascultă ştirile la radio, colonelul împinge pistonul până în celălalt capăt al încăperii, dezvelind astfel privirii o minunăţie de sufragerie, cu fotolii îmbrăcate în catifea, un covor gros de patru degete pe jos înfăţişând strâmb, curb, o scenă militară, o veioză care răspândeşte o lumină palidă ce decupează prin cameră o umbră mătăhăloasă, cu câteva kile bune în plus în jurul burţii: colonelul, care plescăie mulţumit din buze, cu gândul că are o sufragerie mult mai frumoasă decât jegul ăla de general care i-a refuzat permisia de 3 zile, nu mai mult!, când tatăl lui, şi el fost ofiţer, a luat ultimul avion spre ceruri. Fără paraşută.

În garajul meu e o pompă pe care o găsesc mereu cu pistonul ridicat deşi, de câte ori o văd, apăs mânerul, încolăcesc furtunul şi sunt mereu surprins de mirosul de rom şi cafea degajat de tubul de fier pe care-l cuprinzi cu uşurinţă între degetele de la o mână. Cel puţin aşa mi-aduc aminte.

În drumul pe care-l fac în fiecare an de la Bordeaux la Palermo ştiu că am întâlnit un cuplu cu maşina stricată, trasă pe dreapta. Am oprit, mai mult din amabilitate pentru că sunt un mare nepriceput la mecanică şi i-am întrebat dacă le pot fi de vreun folos. M-au rugat să telefonez la un service de îndată ce ajung în prima localitate, ceea ce am şi făcut. Lăsându-i în urmă şi dorindu-le succes, îmi amintesc că am tresărit teribil când, în spatele meu, o voce cât se poate de distinctă şi de asemănătoare cu a colonelului, m-a întrebat:

- Da’ pompă de maşină n-ai?

Instinctiv, evit de atunci toate şanţurile care mi se par… pe mijloc.

Puteai lesne observa după colțurile bărbiei, tăiate cât se poate de neobișnuit, că nu era de prin părțile locului. Ce însemna, de fapt, “de prin părțile locului” sau “străin” pentru acest grup de oameni care cu greu și-ar putea spune grup? Sau oameni? Doi tâlhari la drumul mare, un tâmplar care se îmbăta rău prin baruri din orașele vecine și distrugea toată mobila în încăierări - evident că toată lumea îl bănuia că astfel își crea de lucru, două curve (poate pentru cei doi tâlhari, că alți străini nu prea călcau prin zonă), funcționarul de la bancă, și cel de la gară. Funcționarul de la gară e un tip remarcabil, foarte precis, am putea spune.

Ei bine, toți acești oameni, îi putem numi și personaje - în cele din urmă suntem autori, nu? - au rămas cu gura căscată văzându-l pe străinul nostru trecând nepăsător - da, da, privirea asta nu o pot avea decât străinii, îi spuse funcționarul de la bancă unuia dintre tâlhari - și oprindu-se în dreptul barului. Barul era de fapt o fațadă palidă, scorojită, marcată la nivelul șoldurilor de două ferestre oblonite, mici și acum inutile, desenate parcă de un arhitect la fel de obosit ca viitorii mușterii. Cândva puteai zări prin sticla șlefuită cum se pricepeau mai bine meșterii din capitală toți bețivii, văduvele, curvele și cartoforii urbei. Acum au plecat. Nimeni nu știe unde.

***

Cutremurul a schimbat multe: în alte orașe a distrus vieți, aici, unde nu a murit nimeni și nu s-a mișcat nici măcar varul de pe vreo clădire, a alungat oamenii de la viață și i-a îndemnat spre moarte, și puteai vedea cum se urcau în trenuri care îi duceau spre nicăieri, ca și cum moartea a creat oportunități la care nu au visat nici măcar după Război, când nu avea cine să muncească, slujbele erau bine plătite, iar văduvele ajunseseră curve. Se urcau în trenuri absurde, fără să știe încotro merg, mulțumiți că au făcut pentru prima oară o alegere bună: pentru întâia oară stăpâneau întâmplarea, călăreau destinul într-un fel dominant, sexual, juisant. Erau fericiți, orice destinație, oricât de greșită, era mai bună decât toate celelalte.

***

Era primul străin care se oprea în dreptul ușilor barului. Gestul era atât de nefiresc pentru observatorii locali, deocamdată numai pentru tâmplar - între timp a apărut și o curvă, mirosind oportunitatea - încât semăna cu plânsul în fața unui mormânt necunoscut. Nebunie curată. Era ca și cum ar fi intrat pe poarta băncii și i-ar fi cerut unia dintre personajele noastre, Doamne, ce grozavie! cursul aurului sau prețul barilului de țiței. În context, bancherul remarcă, după multă vreme de când a văzut asta prima oară, ce țâțe mișto are această primă curvă (curva care lipsește pe motiv de boală din poveste este și cea de-a doua; bune prietene, au făcut un pariu referitor la care dintre ele va avea primul client: da, da, deși curve declarate, nu avuseseră vreodată nici măcar un singur client). A văzut (de la ghișeul său vedea foarte bine și încăperea și o jumătate de stradă) și faptul că se așezase praf de patru degete - poate chiar cinci, să nu ne gândim la amputați - pe tejghele.  O, unde sunt vremurile când banca avea trei, Doamne, trei! angajați, dintre care unul se ocupa aproape NUMAI de ștersul prafului? Pe tâlhar îl trecu un fior: are bani de bar? hm, poate are și niște gologani de care îl pot lipsi. Zâmbetul care înflori pe buzele care uitaseră să zâmbească îngheță. Se înfioră pentru prima oară la gândul că nu furase niciodată de la nimeni. Nu dăduse în cap. Nu jefuise, nu violase, nu lovise, nu capturase, nu fusese niciodată măcar SUBIECTUL unei povești de tâlhărie. Bancherul ghici, parcă, gândul, și duse zâmbetul tâlharului mai departe, zeflemitor. Tâlharul era primul tâlhar; cel de-al doilea era cel mai bun prieten al său și devenise tâlhar după ce puseseră rămășag pe care dintre ei e mai laș.

***

Banca era închisă de șaisprezece ani. În tot acest timp, funcționarul își petrecea zilele cam în același fel: dimineața, după un bărbierit migălos, inutil, dar binevenit după o noapte în care de obicei își visa nevasta fugită cu fostul comandat al garnizoanei locale - de cele mai multe ori visa că îl ucide; putem să-i înțelegem, așadar, nopțile zbuciumate și lipsite de odină - deschidea lacătul greu al băncii, trăgea cu putere de ușile vechi și neunse ale stabilimentului, verifica telegraful împăienjenit care nu mai primise o telegramă de exact 16 ani, 4 luni și două zile lucrătoare, trecea de partea cealală a tejghelei, privea seiful în care se aflau cei 129 de dolari și patruzecișiopt de cenți pe care îi depusese un goldrusher acum 16 de ani (aproape imediat după Cutremur), se îndrepta din nou către uși - aerisise destul - și le închidea cu un gest ferm, totuși obosit, așezând semnul deschis spre înafară, ca un sigiliu paradoxal al liniștii ce va cuprinde toată încăperea pe timpul celor 8 ore regulamentare de lucru. Binecuvânta zilele în care unul dintre sau ambii tâlhari treceau să-i spună bună ziua, să discute aceleași fleacuri post-Cutremur și să schimbe replici hazlii despre cei 129 de dolari și fix patruzecișiopt de cenți depuși de un nebun acum 16 de ani. Da, acelea erau zile bune, fără îndoială.

***

- Domnule, eu fac o mobilă de n-ai văzut nici în străinătate așa ceva, zise tâmplarul scuipând cu îndemânare o flegmă maro ce părea foarte consistentă după zgomotul plin pe care l-a făcut ieșindu-i dintre pomeți. Era îmbrăcat ca de obicei: o cămașă jegoasă și transpirată indiferent de oră - din cauza băuturii, nu a trudei - o pălărie de soare ce se ținea pe cap sprijinită doar în ceafă și în sfoara de sub bărbia nerasă de săptămâni, purtându-și ciocanul, dalta și ruleta ca pe niște pistoale. Nu văzuse un western în viața lui, dar intuiția depășește de multe ori mărturia istorică.

- Mă rog… Fiți amabil, mai e cineva în orașul ăsta care mi-ar putea da ceva de băut? Sunt tare obosit: drumul n-a fost ușor și, mă-nțelegeți, cineva care transportă, ma rog, va transporta ceva atât de important cum voi transporta eu are nevoie de o odihnă sănătoasă, din când în când. Străinul îl lăsase cu gura căscată pe tâmplar, gura i se și uscase, simțea printre dinți nisipul din toate berile supte de pe mese de-a lungul vieții, rinichii prinseră a-l durea ca pe vremea când nu se pișa cu zilele crezând că păstrează efectul alcoolului, genunchii i se îndoiseră de parcă sculele de tâmplărie cântâreau de zece ori pe cât era obișnuit.

- Domnule, sper că-mi permiteți să vă zic domnule, ăăă,, dumneavoastră ăăă, adică CHIAR transportați…? Ce vreau să zic, fără să deranjez, dumneavoastră, da, dumneavoastră sunteți cumva, sau poate mă bag unde nu trebuie? Să fie oare chiar posibil?? Ăăă… haideți să nu ne pripim. Pălăria tâmplarului îi căzuse pe ceafă, ceea ce nu se mai întâmplase post-Cutremur. Uită de pălărie. Domnule, domnule dragă, dragul meu domn, haideți să încercăm să tragem o concluzie…

- Domnule, dumneata nu te simți bine? Vreau doar să beau ceva. Poate să și mănânc, spuse străinul coborând involuntar ochii spre stomacul tâmplarului, ca și cum ar fi vrut să-i arate cât de flămând e. Adevărul e că ultima bucată de carne afumată, preparată special pentru drum, avea să-i ia drumul burții acum patru zile. Cer prea mult? Pot să plătesc. Și încă bine! Împinse un picior mai în față și se sprijini în el, arătând că vorbește serios.

- Chiar nu știu ce să vă zic, eu sunt un biet tâmplar, ăăă… știți, baruri nu prea mai sunt aici, ba chiar cred că nu mai e niciunul și eu, hahaha, sunt chiar foarte în măsură să vă spun asta, domnule! Își dădu seama că vorbele îl mâhniră pe străin: domnule, nu e cazul să facem acum o tragedie. Om găsi ceva și pentru dumneavoastră, mai ales că, ăăă…transportați ceva atât de transportat, ăăă… de important, nu?

- Da, spuse absent străinul. Da, aș vrea să beau ceva. Și să mănânc. V-aș rămâne recunoscător. Foarte recunoscător. FOARTE, mă-nțelegeți?

***

- Eu zic să-l înjunghiem. Am auzit că ar curge mult sânge, dar moare sigur. Nicio șansă, spuse primul tâlhar.

- Ești o vită încălțată: ce facem cu sângele, cum ascundem dovezile, cum târâm cadavrul fără să lăsăm urme? Ce dracu? se neliniști, frământat între răspunsuri și întrebări, al doilea tâlhar.

- Mai întâi vreau partea mea, spuse a doua curvă, mai tare-n gură.

- Pooooftim? Nu ți-e rușine, târâtura dracu’? se oțâră a doua. Putoare nesimțită ce ești, o curvă, asta ești, daaaa, o curvă! Să-mi iei mie clientul? Cum ar veni… Clientul? Adică dreptul meu la glorie?  Când spuse cuvântul “glorie” pieptul i se umflă și bancherul tresări aproape când îi văzu din nou țâțele. Dar își aduse aminte de comandant și plecă privirea, năucit.

- Eu zic să fim înțelepți, proclamă angajatul de la gară. Nu a venit cu trenul, deci nu știm de unde a venit, nu știm cine e - după haine poate fi oricine, de la funcționar de bancă, nu te supăra, dragul meu coleg, până la tâlhar de rând. Asta chiar stârni niște proteste violente din partea celor doi răufăcători declarați, convinși că stilul lor vestimentar e unic și impune respect. Poate chiar frică.

- Oricum, suntem cu toții de acord că nu și-o trage pe bani, râse a doua curvă.

- Taci dracului, se răsti prima, de ciudă că nu avusese ea prima ideea aceasta năstrușnică. Poate chiar originală.

- Dacă e bogat și banii pe care i-ar depune în bancă ar produce dobânzi și din dobânzile uriașe aș putea fi promovat și, fiind promovat, vă voi putea lua pe toți în capitală? se însufleți bancherul, visând cu ochii deschiși. Pentru o clipă, toți se prinseră de aripile bancherului și zburau fiecare cu gânduri tainice: mașini, bărbați, afaceri, huzur, băutură, amante, iar mașini, iar bărbați, iar femei, dar căzură violent auzindu-l pe primul tâlhar.

- Dacă are bani, nu pot fi decât ai mei.

- Sau ai mei, șuieră amenințător al doilea. Se miră și el cât de dur a sunat tonul vocii sale și zâmbea în gând amintindu-și cum își alintă animalele prin ogradă. Și pe câinele șchiop uitat sau lăsat în urmă de ultima caravană de circari. Poate nu era bine să zâmbească.

***

Dimineață, tâmplarul găsi cadavrul străinului sprijinit într-o poziție foarte firească, de om care se odihnește - pentru el, un bețiv notoriu, toate pozițiile erau firești odihnei - și îl încercă o mare tristețe.

- Of. Nu am apucat să aflu ce transporta omul ăsta. Părea un tip de treabă. Am mâncat și am băut împreună de-am rupt, dar n-am reușit să aflu nimic. Am băut mult, cred că de asta a murit. Nu părea să țină la băutură. Poate am exagerat și eu… Hmmm, profesionist domnule, totuși, ăăăă… ceva rar! N-am mai întâlnit așa ceva de la meșterul și patronul meu spiritual care, după cum vă amintiți…

- Hai că nu e cazul, zise apropiindu-se a doua curvă. Doamne ce l-am mai tăvălit azi-noapte, uuuiiiif! Bun și… mare amant, ce să zic, mă-nțelegeți, nu mă pot plânge, hahaha!

- L-ai tăvălit pe dracu’! Când mă-ta l-ai tăvălit când a stat la mine, CU mine, tăvălindu-mă PE MINE, mă-nțelegeți, ore-n șir? Doamne, ce bărbat, domnule bancher, zise prima curvă apucându-l strâns, instinctiv pe funcționarul băncii de mână, ca și cum nu mai face față singură emoției. Bancherul tresări prin ceea ce în medicină se numește spasm, dar cum în acest cătun nimeni nu știa secretele bolilor ne rezumăm la a spune că a tresărit violent, atins pentru prima dată de prima curvă care, iată, pe lângă faptul că avea niște țâțe fabuloase, ar putea fi chiar o curvă veritabilă, deci o femeie abordabilă și disponibilă contra unei sume potrivite, ar putea fi a lui. Sau poate l-ar putea iubi? Își reveni din fantasme dregându-și scurt glasul și se desprinse stângaci din prinsoare. Curva își dădu seama ce făcuse și își trase rapid brațele, roșind, într-o încrucișare sub sânii ei superbi.

- Când l-am lovit prima dată, nu părea nici beat, nici… ăăă… futut, mă scuzați, se aruncă în discuție primul tâlhar. Ne-am luptat ca doi tauri și, vă rog să mă credeți, nu a fost ușor. S-a luptat până la ultima suflare, ba chiar…

- În visele tale de tâmpit v-ați luptat, i-o tăie scurt al doilea tâlhar. Sunteți niște căcăcioși, m-am săturat de voi! Cum, care, cine, se sufocă tâlharul, cine să-l ucidă dacă nu eu? Ce mâini mai vânjoase decât astea pot sugruma un tip atât de mătăhălos, se burzului presupusul criminal arătându-și, pe rând, mâinile tuturor celor prezenți.

Totul începea să se transforme într-un cor de vociferări violente. Străinul murise din cauza lor toți și a unuia singur, totuși. Singurele accente de calm erau bâlbâielile tâmplarului, înjurăturile reci ale primei curve, tăcerile înecate ale tâlharului al doilea, fantasmele bancherului, gândurile precise ale impiegatului.

***

Târziu, când toți obosiseră și nimeni nu putuse demonstra nimic, bancherul își aminti de Cutremur. La ora 13.00 fix, pământul a vibrat cu atâta putere încât fiecare s-a gândit la sfârșit. Acum zâmbea. Gândurile îl purtau haihui, printre țâțele curvei, nebuniile din tinerețe, țipetele de la centru, praful de pe tejghea, ușile ruginite ca brațele fostei lui soții. Își aminti că, fix acum 16 ani, un goldrusher cu o cicatrice inflorită pe partea stângă a gâtului, depunea fix 129 de dolari și patruzecișiopt de cenți într-o bancă uitată de lume. De ce tocmai aici și de ce tocmai suma aia și de ce tocmai forma aia ciudată de cicatrice nu avea să se lămurească niciodată. În acel moment îngheță. Se năpusti asupra cadavrului, îi răsuci violent gulerul înalt al tunicii și zări cicatricea: forma aceea de cal, aproape desenată cu mâna, îi rămăsese în memorie toți acești 16 ani, fix 16 ani de când un străin, ACELAȘI străin, iată, depusese fix 129 de dolari și patruzecișiopt de cenți care… Într-un suflet se repezi către bancă, deschise aproape smulgând lacătul, aprinse o lumânare, luă abacul și calculă pentru prima dată dobânda ce i se cuvenea acestui om dupa 16 ani. Suma îl ameți, i se înmuiară picioarele, motiv pentru care se așeză cu un sfert de trunchi pe tejgheaua plină de praf de aproape cinci degete: Doamne, din banii de comision mut tot orașul în capitală! În capitală, în capitală! Greutatea gândului îl copleși deplin. Se trânti la podea, încercând cu greu să respire. Plec, plec, plec! Vedea deja străzile luminate, femeile fine, nările îi fremătau de parfumurile scumpe, stomacul i se strânse de la bucatele rafinate pe care avea să le guste pe îndelete în restaurantele cu ferestre imense spre stradă, va uita de comandant, de garnizoană, de trădări, de pământul care a vibrat la ora 13.00 fix… Privirea i-a înghețat însă brusc, fața i s-a schimonosit. Fantasmele au murit din nou, de data asta pentru totdeauna, odată cu sfârșitul brusc al neobișnuitei vizite a neobișnuitului străin: retragerile de depozit și validarea dobânzii se făceau numai când deponentul - în cazul nostru, simplu spus, străinul - completa și semna un formular. Fără semnătură, banii rămâneau ai băncii. Nicio dobândă, niciun comision.

Doar un pământ care a vibrat, anunțând sfârșitul, fix la ora 13.00, acum 16 ani și un străin cu un cal alb, de piele, pe gât. Medicul care a venit din capitală a declarat foamea și setea prelungite drept cauzele morții.

- Epuizarea, mă-nțelegi?

***

Mulțumesc celor care mi-au adus aminte de Cutremur: Klara, Urmuzz, Samuel, Iulian.

Strada e încă la început, dar poți simți venind, dinspre capătul celălalt, lumină și zumzet. Prin amestecul ăsta chemător, îți faci cu greu loc printre oameni. Toți vorbesc tare; își rostesc bucuria. În piață se întâmplă ceva. Strada e ușor curbată. O știi pe de rost, dar tot mai citești pereții cu oarecare emoție. De după ultimul colț apar luminile.

Dai de trenulețe care zâmbesc.

Altele nu-s așa fericite, așteptând copiii.

Copiii nu vin, pentru că au îndeletniciri mai siropoase. Toți sunt vrăjiți de puful dulce.

Alții dau iama în turta dulce, urlând și trăgând de mâneca părinților pentru o pungă foșnitoare.

Gogoșile-s pentru toată lumea.

Râul a înghețat. Cu ajutorul unor voinici din Suedia. Sau poate din Groenlanda. Sunt subțiri și reci și din palmele lor curg pulberi de cristal.

La roată e plin de suflete. Se luptă - mari și mici - pentru căluțul cu coama retezată. E lucios și șaua-i un pic mai moale.

Din omul-câine ies lumini. De peste tot iese lumină.

Îmi așez oasele în spatele spectacolului. Din cana mea iese lumină. Întins pe jos, tot lumină.

S-a terminat!

Cel mai fericit e Boris, epuizat după atâtea ședințe, strategii, management de criză, distribuție materiale, stat la pândă, revista presei și analize de imagine.

Lui Boris îi pasă destul de puțin cine câștigă, dar a muncit mult în campanie. El e Husky, are 12 și își face datoria fără să înjure clasa politică. El trage la ham 8 ore pe zi, apoi se plimbă prin parc un pic, hăulește și doarme tun.

Boris se duce la vot; e un bun român.

Este prima leapșă din scurta mea istorie de blogger. Nu mă omor după ele, dar fiindu-mi adresată direct din  condeiul frumos al Klarei, sprijinit de alte condeie cel puțin la fel de frumoase, îmi încerc măsura bizarului.

***

Un loc în bagaj

În 2002, cineva a refuzat să-mi ”care” din America un tac de biliard. - Dar un aparat foto?, am întrebat, cu umilință. - Un aparat, dacă nu e mare, da. Și așa am început să fac fotografii. Așa am redescoperit poezia imaginii, după aproape 8 ani de televiziune în care m-am luptat cu imaginile în mișcare.

***

Concediu fără plată

- Mă, ia-ț-un concediu fără plată și hai până-n Kosovo.

- Cum dracu’?

- Da, mă. E groasă. Cred că în maximum câteva zile începe, zice Raico, bunul meu prieten care m-a însoțit în toate deplasările mele de jurnalist în războiul din fosta Iugoslavie. Asta se întâmpla în 1999, dupa 3 ani de la încetarea acelui dezastru. Mi-am depus cererea. Cu o privire chiorâșă, conducerea mi-a aprobat-o.

- Ce dracu’ vrei să faci în Kosovo?, zice șeful meu de-atunci, o legitimată întrebare-corolar a întregii redacții.

- Treaba mea. Dar dați-mi o cameră. Și ceva casete. Am plecat. Când am ajuns în Priștina, ne-am adăpostit la o familie de sârbi și le-am cerut permisiunea să dăm un telefon (TVR nu-și permitea luxul roamingului) să anunțăm pe unde suntem.

- Bueeeeei, ce faceț’? NU TRANSMITEȚ’???

- Cee săăă transmiteeem??, urlam. se auzea greu după război.

- A început azi războiul.

***

Power On

Lucram în dormitorul bunicii. Îi vegheam liniștea ultimelor clipe pe rând, toți ai casei. Ceasul de pe masă, o micro-imitație ieftină a celor cu pendulă, ticăia, numărându-mi molcom minutele până aveam să adorm. Dându-mi seama de inevitabilul adormirii, închid laptopul. POWER OFF. Mă uit spre bunica. Respira încet, regulat, ca și acum 50 de ani. Adorm, legănat de propria pendulare în balansoar. Mă trezesc peste câteva zeci de minute. Monitorul laptopului era aprins. Cineva voia să stau treaz.

Pe măsură ce scriu îmi aduc aminte de multe lucruri, întâmplări bizare. Cam multe.

Slimnicul este așezat foarte aproape de Sibiu și face parte dintr-o salbă de sate populate cândva de sași. Arhitectura de azi de pe marginea drumului, stâlcită și deloc prietenoasă ochiului, te lasă greu să vezi o turlă de biserică de pe deal, sau ce știu eu ce amintire arhitecturală a vreunei frumuseți străvechi.

Termopanele și loggiile păzite de trecători cu fier forjat nu m-au putut împiedica să remarc – asta s-a întâmplat acum o lună, dar abia acum am avut răgazul unei vizite – straniile ruine ale unei cetăți. Sau castel.

***

De departe, cetatea pare o rană deschisă. E tristă, goală, cu capul retezat și foarte bătrână. Pe măsură ce pasul te apropie, zidurile par un pic mai tinere, carnea lor cărămizie îți arată că războaiele nu au fost așa demult, iarba frumos tunsă spune că mai sunt tălpi ce calcă pe-aici.

***

Totuși, cetatea e părăsită. Pe o placă de tablă neagră stă scris: program de vizitare de la 10.00 la 19.00 / intrarea pe proprie răspundere! Înăuntru întâlnești trei frați – au moștenit de la părinți un fel de magazie adăpostită sub singurul zid cât de cât mai stabil, magazie căreia îi spun locuință - un câine și-un berbec. Berbecul n-ar niciun nume, e foarte curios și diferit de temperamentul clasic ovin și stă la scărpinat între coarne.

***

- Cum adică pe proprie răspundere?

- Adică mai cad cărămizi…

Cetatea este mare, frumoasă. E uitată și din cauza asta e amară la gust. Dar e verde la suflet. M-am gândit că mai vor și alții s-o vadă așa că v-o împărtășesc.

- poarta principală -

* ”Prima atestare documentară a localității (Slimnic, n.r.) datează din 1282, când părintelui Reinaldus de Stolchumbrecht i se confirmau de către Vatican drepturile de protopop. (…)

(…) În partea de nord se afla o capelă gotică, ale cărei urme se pot vedea azi în parterul turnului clopotniță cu bolta lui în cruce.

În est, cetatea a avut un zid împrejmuitor în formă poligonală, din care s-au păstrat unele elemente de stil.

Acest edificiu datează probabil din prima parte a secolului al XIV-lea. Capela ar putea fi aceeași cu Capela Tuturor Sfinților, menționată în analele parohiei evanghelice, datată în 1342. Prin această fortificație, populația săsească a locului și-a construit un adăpost împotriva invaziilor repetate ale trupelor turcești. Prima invazie de acest fel a avut loc în 1438 și a fost respinsă.

După mijlocul secolului al XIV-lea, a fost construită o bazilică mare înăuntru, despărțind curtea în două. Au rămas pereții laterali înspre vest, sud și est ai bisericii, precum și stâlpii. (…)

(…) În secolul al XVI-lea se extinde spre sud, ridicându-se în jurul fântânii un bastion. În 1529, cetatea e cucerită de trupele lui Janos Zapolya. În 1602, cetatea a fost ocupată de Mozes Szekely, comandantul trupelor lui Sigizmund Bathori. În 1658, cetatea rezistă unui asediu al oștii condusă de Ali Pașa.

În 1706, în răscoala lui Ferencz Rakoczi, trupele lui Lorenz Pekri au cucerit cetatea și au devastat-o, plecând abia în 1707.

După 1717, cetatea se repară în diferite rânduri. Epidemie de ciumă – ultima – în toată Europa.

În 1855, e dărâmată o parte din zidul bisericii neterminate din cetate. Din cărămizile rezultate a fost ridicat un zid protector la cimitir.

În 1870 s-a prăbușit turnulețul de sud-est între curtea interioară și cea exterioară a cetății.”

În timpul Primului Război Mondial, cineva a plecat cu un clopot. În 1959, statul a mai dat niște bani pentru reparații. Unul dintre cei frați spune că umbla vorba unor restaurări.

- La anul, prin primăvară…

Lași cetatea pe deal. Cobori, pe un drum mocirlos, spre sat. Ascunsă – din nou – în spatele unui zid înalt, o altă biserică abandonată.

Punga în care țineam sufletul s-a mai spart o dată.

* datele sunt dintr-un document tipărit A4 pe care mi l-a dat unul dintre cei trei frați, la intrare..

***

***

***

***

***

***

***

***

***

***

***

m-am sprijinit în lemn, să nu dispar

Râul Sadului astăzi. Trecem și prin Cisnădie - repede, că nu e în colegiul ”țintă”
Dar Râul Sadului mirific.
Obosit, fără vreme de fotografii.

Găsesc câteva clipe să stau la povești cu un prieten. Obosit și el. Venit din munți.

Mașinile pleacă în viteză. Mă pierd, urban, în gânduri. Și m-aplec.

Într-un sat, peste mări și zări, un mare blestem se abătu asupra oamenilor. Un balaur îngrozitor de fioros și viclean dădea mereu târcoale satului și lua vieți cât ai clipi. Scoțănd flăcări pe nas sau fluturându-și coada năpraznică.

Mari erau disperarea și durerea oamenilor. Primii vestea cu inima amărâtă: aveam doi uncheși în satul cu pricina și gândul că-i las de izbeliște începu să nu-mi mai dea pace. Am încălecat murgul cel vișiniu și-am plecat.

Am luat-o spre munți. Știam că trebuie să trec Pasul înainte de lăsarea nopții: trecătorile sunt păzite de duhuri rele, atât de hidoase și pustiite, încât abia cel Întunecat ce le mai suporta.

Pe drum, am întâlnit o arătare ciudată. Oamenii locului îi zic Cămila cu două Alunițe. I-am dat pace - e bine să n-o deranjezi din somn.

Alunițele-i păroase mi-au adus aminte de unchieși, lucru ce m-a însuflețit și m-am îndreptat spre Pas. Odată trecut de Pietrele Întunecatelor, am dat de Fetele de Aur, cele care păzesc Inima Galbenă.

Mi-au pus câteva întrebări - prea adânci și prea întortocheate ca să vă mai deranjez pe domniile voastre cu ele. Răspunsurile trebuia să mă ducă la cărarea cea bună către cufărul unde aveam să găsesc Inima Galbenă. Numai înaripat de bătaia aurie putea un voinic să învingă Balaurul. Fetele bălaie s-au urcat într-un car vrăjit la care era înhămat soarele însuși și m-au purtat până la cufăr.

Mi-am urmat cuminte drumul, până am ajuns într-un tărâm așa de sus, de atingea cerul.

Pâmântul era așa de înalt, de zeii oamenilor locului erau obligați să-și facă acoperișuri.

Aveai impresia că treci către Țara de Foc, aerul se ridica din pământuri și prindea culori aurii, apoi lua foc și se pierdea în neguri. Eram tare grăbit, dar n-am putut să nu văd cum o armată de îngeri alunga din Împărăție un nou venit, un ”acela” care nu știa legile și nu urmase canoanele vieții îngerești.

Dar drumul meu n-avea timp de milostenie. În zare se arăta, deja, Marea cea Dintâi.

Nu mică mi-a fost mirarea să aflu c-au mai încercat și alți viteji să treacă Marile Ape și-au pierit la prima încercare. Apele au un tâlc: mi l-au povestit bunicii, înainte de marea Călătorie.

Înfruntă apa la furtună, că știi de unde s-o apuci. Apa blândă să n-o mângâi decât la asfințit, când ești sigur că-i obosită destul și-ți va da pace.

Am trecut Apele cele Mari și mi-am văzut de poteca mea. Nu-mi dădeam deloc seama cum zbura vremea.

Mlaștina cu siguranță avea și ea să-mi facă mari necazuri. Era suficient să vâri un pic piciorul în mâl si dădeai de leșurile celor prea viteji.

Trecui și de Mlaștină. Pipăiam mereu buzunarul șeii, să fiu sigur că nu mi-am pierdut Inima. Intram în Ținutul de Foc, acolo unde sălășluia Balaurul.

Cetele Îngerilor au dat câțiva pași înapoi, făcând loc încleștării mele cu Balaurul.

Și lupta a fost grea. Ne-am măsurat puterile și ne-am sfâșiat cărnile. Ne-am sfărâmat oasele și ars pieile.

Am biruit, după trei zile și trei nopți în care soarele nici măcar n-a avut vreme să respire. Sabia mea încă lăsa urme încinse pe ceruri.

Balaurul fugea rănit, spre alte sate și spre alt tărâm. Istovit, o luam spre sat.

Prea repede trecut-a vremea. Nici nu băgam de seamă cum Fetele de Aur îmbătrânesc văzând cu ochii. Ce falnice erau cândva! Ce viață și ce sânge-aveau în obraji! Te uită cum se cocoșează sub ierni și părul li-i alb…

Prind mai grăbit poteca - o știam prea bine. Vesele copilării trăit-am pe aici…

Fugit e timpul. Unchieșii mei de mult s-au dus. Îi văd aievea mulțumindu-mi pentru tihnă. Când Inima îți bate-n Galben, ni-i somnul mai adânc. Și-i bine.

Balaurul e dus. Un om, în capul satului, zâmbește.

Astăzi am descoperit Amnașul. Un fost sat de sași. Nu mai e aproape niciunul. Devenit sat de vacanță pentru sibieni. Și pentru alți orășeni.

Un drum absolut superb. Munți peste tot - în plan îndepărtat.

Amnașul e într-o depresiune pronunțată. Străzi frumoase, late, case relativ îngrijite. Oameni suspicioși.

Depresiunea aceasta are și o mare surpriză: undeva, în spatele unei foarte vechi și părăsită, descoperi o catedrală evanghelică. Foarte veche și abandonată…

Este imensă, e superbă, uluitoare - prin uitare, impresie. E cufărul întredeschis al unei comori…

Ce e și mai greu de crezut e că, deși biserica e ferecată, are geamurile sparte, îi cade pielea prin micul parc din jur, ceasul din turn funcționează…

Ca un câine curios și prost, mă uit mirat și zâmbesc în fața unei pietre ciudate din pavaj.

Plecăm spre Sibiel. Aici, acolo, nimic interesant. Deja prea multe pensiuni. Prea mult om.

Plecăm pe la 10 spre Broșteni. (Zona despre care scriu este undeva în nord-vestul Ocnei SIbiului, vezi hartă aici)

Sunt vreo 35 km distanta de Sibiu. Vremea e superbă: se simte soarele polar undeva, dar nu-l ghicește nimeni.

Trecem prin viscol…

și pe lângă el…

Dar cerul s-a deschis și așa a rămas toată ziua. Avem noroc. Intrăm în Broșteni. Satul doarme. E frig. ne întâlnim cu o bătrână incredibil de albă pe frunte și roșie în obraji. Ne privește și se oprește în mijlocul drumului. Nu zâmbește, nu cere, nu pleacă. Nu se mișcă. O întreb unde stă, îmi arată și îi promit că ajungem imediat și pe la ea.

- No să ajungeț! și se îndreaptă spre fântână.

Apa atrage, de altfel, mulți alegători:

Apuc, între două transporturi de materiale electorale, să remarc lupta dintre amintire și prezent. E lupta satului românesc:

Mă apropii de fântână, unde s-a schimbat personajul. Femeia îmi spune că nimeni nu se ocupă de fântână, de calitatea apei. Lanțul fântânii e rupt - sătenii bagă tot felul de găleți, unele murdare și de porcării, ca să ia apă. Oamenii beau din același loc, n-au ce face.

Terminăm treaba în Broșteni, plecăm spre Presaca. Alt sat frumos. Inert. Dealurile aproape. Așezarea pare că încearcă să se apere de timp. Nu reușește.

Programul de azi ar trebui să se termine la Păuca, undeva spre granița cu județul Alba. Oamenii se bucură.

- Haideți, doamnă, să vă dau niște cizme faine!…

- Nu-mi trăbă, lăsațâ-mă…

- Îs gratis, doamnă, haideți…

- Apăi zi așa, no! Le ia și mă asigură de votul ei. Pare sinceră. Zâmbește așa de frumos.

La un moment dat, în Păuca dăm de drumul care nu duce nicăieri. Acum, când mă uit peste fotografii, îmi dau seama că este cosmetică. Oamenii sunt săraci. Dar nu sunt nefericiți. Sunt doar resemnați. Ca un drum care nu duce nicăieri. Dar viața lor nu se judecă așa. Eu nu le pot judeca viața. Îi iubești necondiționat și îți vine să-i iei pe toți în brațe. În schimb, ne iau ei în brațe. Ne sărută mâinile. Pentru o pereche de cizme. Inima mi-e grea. Ca un drum către nicăieri.

Am descălecat la un han pe malul râului ce se pierde în primul pod dinaintea orașului. Spuneau oamenii că n-o să găsesc unde pune capul, așa că m-am adăpostit aici. Ziua e încă tânără; calul spumegă aburit după drumul lung, peste dealuri. Am venit într-un suflet. Mă chema Orașul.

Poteca e albă și bătută deja. Nu-i greu să iei urma călătorului.

Iau calea burgului. Aud un cântec născut de o voce slabă. Cerul e gri. E un lup care se plimbă prin anotimpurile noastre.

Iarna-i fragedă. În Orașul Ăsta, veștile albe intră pe fereastră.

Pe scările din stânga casei care zâmbește îl pierd pe tata. Se duce cu patru scrisori pentru patru frați cu patru copii. Îi vestește alb.

Pe lângă casele de sub pasaj mă întâlnesc cu băieții străzilor mele. De acum 30 de ani. Îi îmbrățișez. Cu grijă, să nu-i sparg. Le simt sângele iute și nerăbdarea în tălpi. Heeei, uite-l, mă, pe lunganu’ ăsta!

Uităm de trăsuri. Un prieten dintr-un fier rece și rotund înțelege în sfârșit nepotrivirea lui cu scările ce-ar trebui urcate. Se răzgândește. Se oprește la birt. Birtul e ținut de o văduvă grasă și cam ofilită. Da’ vinu-i bun. Aproape numai din struguri.

Păsări răzlețe și rătăcite încearcă să-și găsească dorul de cald. Mă privesc. Una-i șchioapă și cred că și mioapă, că nu-și ferește ciocul cu ochi bulbucați de trecerea mea.

Din cer cad tot felul de lucruri. Zâmbete și o bârnă care se pune graniță între fostele mele zile și cele ce-au să vină. Roșie e carnea zidului. Vie.

Popa tot nu și-a uns balamalele porții. Preoteasa știe mereu când se-ntoarce, de-are timp să-și lase poalele jos și să-l ascundă pe potcovar în pivniță. Popa se face că nu știe. Dar știe, știe tot cătunul. În Orașul Ăsta se știe tot. Dar popa e un om care și-a depășit timpurile.

Poștalionul aduce câteva scrisori. Sunt doi frați care se luptă pentru o depeșă: e de la mama lor, plecată cu un ofițer din armata austriacă. Frumoasă femeie. Da’ cam curvă, scuipă printre dinți o babă, neagră de invidie că feciorul ei n-a apucat drumul milităriei.

Mă-ntâlnesc cu florăreasa. Mi-s brațele pline, dar nu mă-ncumet s-o refuz. O floare pentru mama, mă gândesc.

Două fete oacheșe râd în urma mea. Mă fac că nu le văd; chicotesc. Îmi înmoi semeția și înclin capul, zâmbind. Aproape că le simt căldura obrajilor.

În curți bat ceasuri rele. Cerurile se deschid. E gri și frig. Luminile se opresc la ora nouă. Sau la doișpe. Unii s-au și tăiat certându-se pe oră.

Un băiat îmi arată turnul. Acolo, zice șoptit, e un ceas. Da’ să-l cauți pe ăla dinăuntru, pe scara a din dos. Acolo unde se urcă nebunii când îi ceartă muierile și sar și praf se fac! Ceasul tresaltă când mă vede. Dar e închipuirea mea, ca atunci când ți se pare că femeia de pe stradă îți zâmbește de drag.

Câini rătăciți de stâni, așteaptă la porțile Orașului un leș. Sau poate-o mângâiere. Nimeni n-a ști.

Mă ia un uliu și mă-nalță. Ca-ntr-o poezie. Simt vântul sau fața plină de ace. Sunt înțepat de gânduri și vedenii. În Orașul Ăsta iarna vine adusă de șerpi gri. Ș-un lup pândește-acolo sus.

Uliul vânează șoareci de metal. Mă lasă. Sau mă pierde. Plutesc. O clipă. Sau mai multe. Destul să-mi văd iernile. Să mă așez cuminte, printre șoareci.

Tata încă nu s-a întors. Scrisul i-a fost mereu frumos. I-am moștenit sprâncenele (deși uitătura e-a străbunicului). În Orașul Ăsta, când vine întunericul răsare soarele.

La crâșmă, un venetic cântă spart: L’estate subito e passataaaaa…

Mă-ntorc la han. Îmi place să ascult zgomotele de prin camere și să-mi închipui povești despre călători. Unii mor chiar în noaptea asta. Alții fac dragoste. Își varsă uri și iubiri. E iarnă. Și-i un lup stăpân peste uliii stapâni peste șerpi.

Dimineață în Rășinarii lui Goga și Cioran. Târg. Oamenii își dau seama imediat că suntem dintr-o campanie și sar spre mașini. Cer. Hmmm… puțin diferiți de ceea ce am văzut până acum.

- Ce faceți, mergeți la vot?

-Apăi cum să nu! Am fos’ de fiecar’dată, zice un țigan cu o pălărie cât umbrela. Îmi zâmbește. Îi spun că mama își repară scocurile numai cu țigani și e foarte mulțumită. Pot să vă fac o poză?

- Apăi sigur, domnu’… Se pierde, nu înainte de a-mi mulțumi pentru brichetă, desfăcător și pix.

* * *

- Sunteți toți măcelari în familie? Nu înțelege, se șterge la nas cu dosul palmei și continuă să taie halca.

- Toți faceți același lucru în familie?

- Sâgur, toți muncim, că fără muncă n-ai de niciunele.

- Vă supărați dacă vă fac o fotografie?

- Faceți domnu’…

* * *

Rășinarii sunt contradictorii: puțin mizeri, uitați, absurzi și nepregătiți de iarnă. Goga nu mai plutește prin aer.

Rămâne frumos. Crud, pe alocuri…

… dar suficient de pitoresc să uiți că ești într-una dintre cele mai mocirloase și friguroase zile ale anului.

- Îmi daț și mie un pix, vă rog? Ba, dațâ-mi mai multe piscuri, că am tri copii la școlă! strigă după mine o mătușă știrbă. Îi dau mult mai multe.

Portiera mașinii se trântește. E marginea lumii. La revedere, domnule Cioran!

”Lumea nu-i decât un nicăieri universal.”

Comuna Cristian (de Sibiu) a anivesat astăzi 785 de ani de atestare documentară. Ajungem într-o sală - Căminul Cultural, evident! - plină ochi de oameni de toate vârstele, de toate culorile, de bătrâni cu buzele țuguiate a dispreț, de copii nebuni ca argintul viu.

La microfon vorbesc două personalități culturale locale - profesori, ceva. Am ajuns un pic mai târziu; fusese accident pe drumul național.

Sala prinde a forfoti. Câțiva ascultători mai fanatici pâsâie toată lumea din jur. Cei dispuși să asculte sunt grupați mai în față. Microfoanele pâcâie; acustica e groaznică. Nici cititul pe buze nu funcționează.

Lumea aplaudă retragerea profesorilor și pe scenă își fac apariția câțiva copii mai timizi ca un soare de iarnă. Sunt numai un zâmbet.

Copiii încep să se dezghețe. Ne spun povestea lanternelor care este, de fapt, Povestea Soldatului Martin. Soldatul nostru făcea fapte bune și, când trecea prin sat, copiii îi luminau calea cu ”lanternele” - lampioanele cu gaz care astăzi sunt roz, făcute după mintea lor și luminate cu lumânări castron luate de la supermarket.

Lumea aplaudă din nou. Instalația dă același sunet prost - cade și lumina.

Apare un alt cor. Copiii sunt mai mari și cântă cântece școlărești. Uiuiui, brădui, brăduuuui

Cei din față-centru par preferații profesorului. Îl sorb din ochi și pun patos în interpretare. Sala e entuziasmată.

Aplauze. Se fluieră a apreciere.

Intră pe scenă feciorii și fetele care joacă scena unei șezători. Umor în versuri, dansuri, greșeli involuntare pe care publicul explodează în râs iar actorii zâmbesc rușinați. Dintre actori se desprinde drept coordonator profesorul Kiss, care este și ”gazda” șezătorii.

La sfărșit se spun ghicitori și se mulțumește publicului care cere bis. Feciorii joacă bine fetele, în special pe jiană (dans transilvănean și de cuplu și de grup - o ”învârtită” în pași egali… e mai greu de explicat…).

Sala aplaudă pe ritm până la sfârșit. Pe mine mă trec fiorii. Mă simt foarte bine. Mă simt trezit. Dau din picior de parc-aș dansa.

Seara se termină cu apariția Junilor Sibiului, care încing și ei câteva dansuri.

Primarul și celelalte somități locale mulțumesc oamenilor pentru prezență.

- Trăbă neaparat să facem ceva pentru tradiție, pentru cultura locului pentru că, vă spui sincer, îi la pământ. Aplauze.

* * *

În cealaltă parte a universului, în mușuroiul urban, Il Cappuccino mă întâmpină, ca de obicei, cu ceai verde cu lămâie.

Localul e aproape gol - e bine, mai dau niște telefoane. Mă adun pentru confruntarea cu strada. Cu obiceiurile vulgare. Sorbocăi liniștit din cană. Mă pierd prin umorul cunoscut al prietenilor. Zâmbesc și mi-e dor de ei. Și i-aș aduce aici.

Aici, unde e mult mai aproape de ceea ce aștept eu de la oraș pentru seară și unde îmi zâmbește Claudia, căreia i-am promis că îi voi face cunoștință cu voi.

Mulțumindu-i domnișoarei pentru ceai (a fost bun și ăla de piersici care trebuia să fie de lămâie, sa știi!), îmi spun oamenii sunt prietenoși și calzi. Și altfel. Trec printr-o altă tavernă, Atrium, mai cunoscută turiștilor ca mine pentru spectacolele muzicale cu aer boem. Astă seară - muzică de cameră.

Nu mă bagă nimeni în seamă ceea ce, pentru prima dată, îmi convine. Îmi fac fotografia și plec. Încărcat.

Acasă, la bunele mele gazde, Rodica mă așteaptă cu un pahar de vin fiert cu un paradisiac parfum și un gust năucitor, cu cartofi copți și unt.

Îmi plac NUMAI locurile care îmi fac bine. Ele există.

Fotografiile sunt făcute cu telefonul. Scuze, pentru cei prea pretențioși.

- Bună zâua!

- Zâua bună, să trăiești, no!

- Io-s băiatu’ ăla fain din poză, samăn cu el? zice candidatul, arătând spre afiș.

- Tulai, bată-te să te bată, apăi sameni!

- Apăi luați, doomnă, un sidi cu muzică populară, din partea mea. Da’ stiți că nu-s io ăla de cântă - de-aș cânta, n-aș mai face campanie… Toată lumea râde. Se strânge mai multă lume. O femeie foarte în vârstă se trage foarte aproape și, deși a pierdut începutul dialogului, se prinde despre ce-i vorba și aruncă o întrebare către grup: Chiar el îi?

- Să mergeți la vot, da? Să votați cum vă zice sufletu’!

- Al’ceva nu ne daț, domnu’? răsare unul mai îndrăzneț.

- Pípi?

- Apăi sigur, tătă lumnia pipă. Întinde mâna după brichetă, o ia, își ridică un pic clopul și se dă un pas mai în spate.

- Să vă dea Dumnezău sănătate!

- Așa să v-ajute și pă dumnievost! Oamenii se pierd în colbul ridicat de mașină. Copiii ne fac cu mâna. Fetele și băieții un pic mai mari nu reușesc să-și învingă timiditatea și apucă 2-3 pixuri de la distanță. Zâmbesc. Sunt frumoși.

* * *

- Ați fost azi la biserică?

- Oai, niște hoți amândoi popii, lasă-mă…

* * *

- Ce faceți acolo?

- Ui’grijim calu’.

- De câte ori faceți asta?

- Și de tri, patru ori pe an.

- Da’ ce-i faceți?

- Apăi îi dăm astea* jos, no.

*Cailor nepotcoviți li se adună noroiul și pietrele în copite care trebuie, din când în când, curățate și netezite, astfel încât amprenta copitei, la fel ca a unei anvelope, să aibă aderență. Copitele se deformează în special din cauza suprafețelor dure, cum e asfaltul. Iapa din fotografie - superbă (iapa) - este rasă de povară și are nevoie mai des de… pedichiură.

***

- Faină motocicletă.

- Îi motoretă.

- E Mobră, că știu că se făceau la mine, în Brașov…

- No.

Să bată.

- Puteți apăsa aici, vă rog? Și, dacă vreți, puteți da mai aproape sau mai departe de la butonul ăsta, vedeți?

- Știu doamnă, zic plin de condescență, apăsându-mi un pic bărbia în piept ca un cunoscător: mă pricep un pic la fotografie.

De fapt nu mă pricep deloc. Experiența nu e aceeași cu a unui tâmplar, în cazul în care cineva și-ar repara etajerele sau ferestrele în stradă. Dacă tai un porc în uliță, nu-ți îndreaptă nimeni cuțitul - ”Știți, sunt măcelar, ucid de mic și mă pricep. Moștenesc talentul de la tata, care a ținut să mă ducă la școala măcelărească înainte de pian”.

Fotografia trebuie să fie o experiență intimă sau un prilej de exhibare (pseudo)artistică? Flickr, Picasa, blogurile, site-urile ne fac mai artiști decât ar trebui?

Linia mea dreaptă e tot mai strâmbă. Mă depărtez de ideea de fotografie cu fiecare cadru. De ce? Știind că nu ai voce și totuși urci pe scenă devii mort pentru tine. Cine și ce îți spune, atunci, despre linia fotografiei? Ochiul simte, inima vede. Mintea pune cap la cap frânturi de teorie critică, de amintiri ale diverșilor pionieri sau titani ai fotografiei. Apoi printul îți arată că nu ai voce.

Strâmbăciunea liniei nu mă nemulțumește așa de tare cum mă așteptam. Când descoperi mediocritatea în tine ar trebui să fii mai dezgustat.

Există și fotografii de buletin. Cu care aproape toată lumea e mulțumită.

L-am văzut pe Jan Saudek acum 10 ani și încă nu l-am descoperit. S-au scris multe despre el; e demult în hall of fame, în toate panteonurile artei fotografice. În templele sufletelor noastre. El însuși a ridicat temple - majoritatea închinate femeii. Avem nevoie de Saudek ca să înțelegem cât de importantă este fotografia. Saudek, evreu victimă, este cel care s-a victimizat toată viața purificând mereu tot ceea ce alții vedeau drept mizerie: diformul, sexul, pielea, pubisul, sânul, glezna, încheieturile. Poza, sărutul, tandrețea. Familia. Paternitatea. Fragilitatea.

Spunea, cândva, că și-ar dori să-și adune toți copiii din toate mamele. Apoi, înainte de moarte, să mai facă dragoste măcar o dată cu fiecare mamă. A suferit toată viața de panofobie. A iubit - nimeni nu știe dacă a urât. S-a bucurat de faimă - el mereu spune că a avut prea puțină. Saudek este un fotograf scenograf actor. Nimic nu este întâmplător: totul e studiat, aranjat cu precizie. Adesea a lăsat să se înțeleagă cât de mult ”repetă” pentru un cadru. A folosit la maximum arta colajului și și-a pictat fotografiile post-relevare. Mesajele lui sunt explicite. De fiecare dată apar unele noi, însă. Sar pervazul celebrei sale ferestre. De asta îl descopăr mereu.

Legătura cu ziua de azi: Saudek râde de 4-5 decenii de tabuuri. Le ironizează prin alăturări profane, dar nu vulgare. Apariția sexului frust în centrul fotografiei ridiculizează obscenitatea contemporană prilejuită și întreținută de prostie. Voluptuos nu înseamnă ostentativ. Erect nu înseamnă pornografic. Saudek este o graniță, fără a se depăși pe sine. Noi credem că tabuul este o graniță.

El vede o stare.

O fotografie.

Mi-am dorit foarte mult să fac tenis. Am început de timpuriu - pe vremea mea, antrenorii ”racolau” talente prin școli, făceau marketing adevărat, lăsau cărți de vizită și pliante și țineau discursuri înflăcărate - dar părinții au ales pentru mine. Poate a fost mai bine: nu m-am numărat printre vârfuri și colegii mei de club și de generație ajunseseră departe: Remus Fărcaș, George Cosac și alții. Am rămas mereu cu un gust amar: sportul de performanță e acel loc, acel drum pe care l-am început și nu m-a purtat nicăieri, deși voiam să-l străbat măcar pe jumătate. Tresar și azi, ca și cum aș fi în teren, la meciurile de tenis. Când jucăm în Cupa Davis sau ai noștri se pregătesc de mize importante, îmi transpiră mâinile și n-am stare. Nu mai știu, dar îmi aduc aminte vag cum e înainte de meci, când câștigi sau pierzi.

Viața m-a pregătit pentru alte meciuri. Am impresia că pierd tot mai multe, că m-am antrenat degeaba, că tehnicile folosite și învățate de la Antrenorii mei sunt depășite. Ceilalți jucători încearcă să mă convingă de faptul că sunt un frustrat și că nu înțeleg Jocul.

De câteva luni, lucrurile sunt puțin schimbate. Am avut șansa să îi cunosc - da, reacționez ca un fan emoționat, copleșit de incredibilă bucurie - și să lucrez (încă o fac) cu dnii. Andrei Pavel, Adrian Voinea, Florin Segărceanu și Ciprian Porumb. Când i-am întâlnit pentru prima dată în această formulă și i-am ascultat vorbind, am fost lovit ca un trăznet de un imens val de speranță și fericire. În jurul unei mese stăteau patru oameni de o normalitate, decență și modestie incredibile - aproape că mă simțeam jenat. Aproape că îmi ascundeam privirea să nu-mi citească în ea dorințele obscene cultivate de viața profană, cea a competiției în și cu mizeria, cea în care mă străduiesc să supraviețuiesc vânzând.

Am descoperit patru Oameni care zâmbesc mereu, pe care nu i-am auzit măcar o singură dată (=niciodată) vorbind urât ca metaforă de îmbogățire lingvistică sau despre cineva, între care există o chimie atât de frumoasă și intensă încât par frați sau camarazi de lung război, care sunt atât de naturali și de buni sufletește, atât de inspiraționali și de puternici încât vrei să le fii mereu în preajmă: să te ocrotească și să te bucuri când surâd, că trăiesc, că te-au fericit de-atâtea ori sau te-au făcut să supini. Sunt, de fapt, atât de normali, încât te fac să cobori din lumea judecăților complicate, a fricilor și a prăbușirilor/suișurilor iminente, calculate și să-ți vezi viața ca pe o aventură. Aș scrie mult despre ei și despre cât de ireali mi s-au părut pentru România de azi: îți venea să ieși pe străzi și să chemi oamenii înăuntru, să se așeze în jurul micii noastre mese și să ducă vorba normalității mai departe. Să învețe.

Am descoperit patru oameni a căror putere fantastică stă în viața dedicată nouă - ca niște noi Mesia ai acestei accesibile religii care este tenisul - în zâmbet și în încredere.

Am simțit amar toți acești ani și n-am știut exact care este felul în care pot mulțumi părinților pentru că și-au dat seama că șansele mele de performanță sunt mai mari pe alt teren decât cel de tenis. Acești oameni m-au ajutat să mă împac cu mine pentru acei ani.

Florin Segărceanu candidează la președinția Federației Române de Tenis. Dacă tenisul este o religie, o să mă rog pentru el și o să cred din nou în puterea firescului și a sacrificiului. Ca el sunt mulți în tenis. E bine.

* în fotografie, de la stânga la dreapta: Adrian Voinea, Andrei Pavel, Florin Segărceanu, Bogdan Enoiu, Ciprian Porumb și, cu voia dumneavoastră, fericitul subsemnat.

Nu, nu e ziua mea. E o zi. Oare de ce nu sunt citite posturile lungi? Oare citește cineva cu adevărat? Oare interesează pe cineva exhibițiile noastre? Cât de intens e sexul ăsta pe care-l facem zilnic cu ideile, un sex contorsionat și de cele mai multe ori neterminat, ca să le expunem neverosimila nuditate sub groase paltoane virtuale? Cât de intensă e cosmetica (și cât de reală) gândirii și unde ne sunt scopurile?

Am visat din nou că mă prăbușesc. Visez destul de des asta. Mă trezesc în sudoare - nu din cauza coșmarului; e prea cald în cameră. Cvasi-întuneric. Înainte de a se trezi pe sine, bărbații își pipăie sexul, ca și cum ar vrea să știe că e tot acolo. E primul contact cu realitatea. Nu-mi mai spune nimic acest gest, dar îl fac în drum spre veceu. Gresia rece mă face să stau pe călcâie în fața oglinzii, încercând să-mi amintesc de ce m-am trezit la ora asta. Nu se mișcă nimic în creier. Absolut nimic. Nici măcar amintirea coșmarului de mai devreme. Sunt gol. Îmbătrânesc.

Îmi place, de cele mai multe ori, confortul și indiferența bărbatului trecut de 35 de ani, căruia nu-i mai pasă ce și cum îmbracă. Drumul spre birou e întrerupt de o cafea. Undeva, în oraș, într-un loc atât de strâmt încât simt cu ce aftershave s-au dat ceilalți meseni. Duduile, deși pline de creme, de-abia ridică pleoapele de peste pungile vremii. Bărbații par mai proaspeți. La fel croissantele. Cafeaua e infectă.

emailuri facturi țipete emailuri facturi telefoane tânguiri cafea pastile gânduri întrebări poate și răspunsuri liniște de lucru de lucru de lucru mă uit pe geam viața mea e departe

Citesc apoi ceva. Poate și ce mai scriu alții. Cineva a scris scrisori de dragoste pentru mai mulți bărbați. Apoi le-a strâns într-o carte. Dragostea e strânsă într-o carte. Ce bine.

Mă uit pe fereastră și mi se strânge stomacul: îmi aduc aminte imaginea și zgomotul înfundat produse de o vrabie care s-a lovit de geam, acum câteva zile. Puful de pe pene și o urmă de aripă - ca o floare de gheață - se așează între ochii mei și cer. Focalizez pe cer, înnorat, și mă pierd cu gândurile printre toamne. Cine citește posturile lungi? Cine citește scrisori de dragoste? Cine le scrie? Îmi simt picioarele grele. Două fete mi-au zâmbit: mașina era spălată, poate de asta. Altcineva nu mi-a zâmbit. Mănânc o salată, târziu, la un restaurant oarecare. Mă uit la oameni; atenția mi-e atrasă de doi tineri superbi, numai zâmbet. El, într-un cărucior. Cineva citește scrisori de dragoste. Cineva le și scrie.

Mă plimb cu mașina, în noapte. Cânt până răgușesc. Mașina mă poartă cuminte, așa cum calul duce tâlhar și om de lege, deopotrivă. Noaptea e transparentă: țipete, claxoane, demaraje, fuste scurte, lumini intermitente. Xenon și fashion. Sunt o mică larvă într-un stup. Voi muri, fie trântor, fie harnică albină.

Seara mi-a fost plină. Am vibrat pe Blue Savannah, Erasure și am prins o bucată din Amy Winehouse Unplugged, când am intrat pe ușă.

Am un ardei iute plantă. Un ardei e aproape roșu. Viața e stupidă. Ce bine că știm metafore. Ce bine că avem muzica. Ce bine că scrie cineva scrisori de dragoste.

Iar eu am scris despre sex. Nu credeam.

De câte ori ați avut senzația că sunteți înjurat, boscorodit, luat la mișto în străinătate, când vă întoarceți cu spatele către niște persoane cu care tocmai ați vorbit, sau când ieșiți dintr-un magazin, resto etc.?

Mie mi s-a întâmplat foarte rar și, de obicei, am fost EU cel care a declanșat mojicia.

Pe la noi, însă, lucrurile astea ne umplu ziua de ”bucurii”. Miștoul ăsta grotesc, vulgar și - bineînțeles - lipsit de orice fel de rafinament sau tangență cu umorul este omniprezent. Văd o duduie în bancă: o întâlnesc destul de des, că fac drumuri dese p-acolo; îi sună mobilul: Bună ziua, șefa! Până și părul ia poziția de drepți, e numai miere, săr’na șefa, te pup, te ling… dă-te dracu’ de proastă! zice duduia după ce închide. Aici nu mai e vorba de respect: aici e patologie.

Doi. Unuia îi sună telefonul: da, mă, sigur că te-ajut; ok, vorbim mai încolo… Apoi, către celălalt: bueeei, așa m-am săturat de fraieru’ ăsta, un papagal nenorocit, mereu mă sună când vrea bani, de parcă mama are bancă, f***88x^%$@@ … Ș-ăla râde.

Ies din magazin: parcă-l simt pe puști sau pe puștoaică în spatele meu ”dezmierdându-mă” cu morți și organe. Nu sunt persecutat, dar li se citește acreala pe față. În afară de câțiva oameni care zâmbesc explicit, ceilalți înjură sau boscorodesc. Auzi, adu-mi și mie te rog o cafea, dacă tot te duci pân’la bar! Sigur, cu plăcere, morții **** de putoare!

E un mișto generalizat. Oamenii nu mai sunt entități gânditoare/umblătoare, sunt ”grasu’ ăla”, umflata, proasta, zgârcitul, imbecilul etc. Nu-i o problemă de atribut, e o problemă de judecată: respectivul/a nici n-a deschis gura, nici nu știm cine e și eticheta-i gata. Nu rostim, dar parcă ne uităm complice-n jur să vedem dacă mai simte și altcineva la fel… Trecea pe lângă mine o femeie, azi, legănându-se detașat și purtând niște teniși verzi cu șosete roșii. Aproape rasă în cap și vopsită blond. 50% din personalul ambulant de pe trotuar o privea(u) ca pe ciumă - nu mai zic ce spunea(u) în urma-i. Aici o să spuneți că e și chestiune de educație, cultură… Normal. Dar e și chestiune de exercițiu. Ne complacem mult prea repede și indiferenți în luptele din groapa cu mișto. Și nu mai e amuzant când noroiul e rahat.

Băi, ai văzut…? Cine mă, bou’ ăla?? Da’ de ce-i bou??!! Păi n-ai văzut cum arată? (????)

Hai să facem un exercițiu: să ne descriem prietenii apropiați, folosind ceva mai mult de un cuvânt, două. Să știm mereu CINE sunt. Să știm mereu cum să vorbim DESPRE oameni. Ș-apoi om învăța și cum să vorbim CU ei. Și eu sunt în urmă cu exersarea, spre rușinea mea.

Vă pup exhaustiv.

sunt într-o cafenea cânta Metallica patru doamne în fundul încăperii discută aprins despre căsnicie căsătorie locul e intim și viu îmi aștept cuminte ceaiul brusc localul se scufundă în întuneric doamnele devin brusc mai puțin vocale chiar simpatice tainice domnișoara de dincolo de bar mă întreabă dacă mă descurc lumânarea aruncă niște pete însorite pe toarta și marginea ceștii mele aburul răsare bizar ca și când n-ar fi din cana mea și ar apărea din întunecatul de pretutindeni intră niște spanioli care știu să zică în românește Heineken și Becks zâmbesc către ei deși nu le deslușesc fețele miros frumos caut tastele în întuneric am refuzat să învăț metoda oarbă

lumina revine

Another One Bites the Dust

reflexele aurii dispar de pe cană cafeneaua mi se pare mai urâtă acum revelată eu îmi par mai urât parcă m-am dezbrăcat brusc în fața doamnelor din spate parcă privesc peste umărul meu ce scriu îmi țin respirația de teamă să nu descopere sensuri ascunse mie să mă fac de râs să râd să-mi fie rușine apoi să ies în piață și oamenii să râdă și să mor

ceaiul e bun e verde am luat și o aspirină

când sunt bolnav sunt aspru

dupa 10 minute mă obișnuiesc cu cafeneaua și mi se pare la fel de frumoasă ca atunci când am luat decizia să intru îmi pot explica un pic dragostea

doar un pic

privesc crizantema de pe radioul vechi recuperat de la Brașov acolo bunica obișnuia să țină costumele românești oalele și farfuriile blidele țărănești cuferele patul de aproape o sută de ani radioul e mai nou un model sovietic are și pick-up ascultam povestea lui Aladin și capra cu trei iezi pick-upul nu mai funcționează dar eu tot îl aud văd tulpina crizantemei cum intersectează pe tabloul ferestrei dâra înroșită de soarele-n apus a turbinelor unui avion pe cine și unde duce oare? și apoi intersectează și cablul electric și rama ferestrei și stâlpul de care stă agățat un felinar modern cântă Elton John niște versuri mai vechi decât el lovește pianul până uit de Aladin sunt între două lumi mereu am fost levitez deasupra-mi și chiar o fac pentru că nu sunt cel care respiră sau scrie sau trăiește sunt cel care mă privește și mă mișcă uite de acolo până dincolo vede cum mă îl dor buricele degetelor de la taste hm în loc să mă îl doară de la stilou simte cum alunec cum ratez sensurile importante deși cuvintele rămân nemișcate plantate de cine le-o fi dat sensurile cele dintâi și mă agăț de niște himerice traduceri unul trăiește și cuvântă celălalt veghează și explică de deasupra mea se vede lumea mult mai rece

și se vede că am mai chelit

de la marginea mea nu am multe alegeri în spate mi-e frică în față mă cufund tot mai mult în mine

mă accept că altul n-am

și prind momentul ăsta ca-ntr-un pdf needitabil

Mă așez. Localul e modest, dar mâncarea bună. E restaurantul ”de campanie”, pe aceeași stradă unde avem sediul. Lumina abia intră prin ferestrele mici, filtrată prin praf, perdele și gratiile destul de groase. O singură masă e ocupată de doi oameni plin de necazuri - cel puțin așa arătau, cu barbele nerase, gulerele cămășilor roase ca un șvaițer, aduși de spate și foarte, foarte slabi. Stăteau amândoi de aceeași parte a mesei, ca și cum mai așteptau pe cineva sau acel, acei cineva erau ieșiți pe la veceu. E ultimul lucru pe care îl remarc: îmi comand ceva de mâncare și mă pierd în șirul gândurilor. Liniște. Doar din bucătărie, separată de sala de mese prin niște uși batante, se aud din când în când zgomote de oale, de apă trecută prin furtun, cuțite lovite strașnic de tocător. Apoi nimic. Îmi vine ciorba. Apoi felul principal. De la masa ocupată de cei doi, dintr-o zonă ireală a scenografiei tocmai înfățișată, se aude:

- No, mă Neluțule, ce mai faci, ești supărat?

- Nu-s.

Asta a fost tot. Cei doi ba își priveau schnappsurile, ba se jucau cu o scobitoare, sau te miri ce firimitură de pe masă. I-am lăsat acolo. În timpul lor.

Pleoapele se ridică greu; nici nu se dezlipesc de fapt: fâșia aceea subțire de piele pe care cresc genele lasă să intre o lumină ghicită. Așa, cam de ora 7 jumate. Corpul nu reacționează la absolut nimic. Desprins de mine, încă, mă aud respirând apăsat, rar, afundându-mă din nou în somn. Tresar atunci; degetele îmi caută telefonul mobil în locul în care am visat că l-am lăsat după ce am oprit alarma. E 8. Mă ridic în capul oaselor, la marginea patului. Îmi privesc picioarele: degetele de la picioare mi s-au părut mereu caraghioase și, cumva, intime.

Lipăi, desculț, până la baie. În transă, cu ochii abia mijiți, încerc să nimeresc ovalul veceului. La fel în fiecare dimineață. Orașul mugește deja: îi simt viața zvâcnind cu putere în tentaculul lui care-mi trece pe sub fereastră. Dar îl uit în clipa următoare. Nu sunt încă pregătit pentru el. Scărpinându-mi o cicatrice mai veche (mă mănâncă în special dimineața), alunec prin casă până în bucătărie. Pipăi instinctiv pereții, știu unde sunt ușile, muchiile, întrerupătoarele, pragurile; ca și cum m-aș mișca într-un uter de ciment, uter știut pe de rost, o pușcărie ce mă ține-n viață și mă protejează. Un uter fără dimensiuni și fără cordoane, fără lumini și fără întuneric, din care abia aștept să ies, când voi fi pregătit.

Apuc mânerul ibricului…

Cafeaua este elixirul dimineților mele. Beau ceai, vin, apă, suc, lapte, supă din orice îmi pui în față: de la cel mai nepotrivit pahar, până la cel mai pretențios recipient. Cafeaua are cana ei. Una mare, personala, ca un fetiș neuro-gastric. Cafeaua vine cu un înțeles, cu un trecut. Câteodată și cu un viitor. Cafeaua este cheia mea matinală către viață. Fără ea sunt mort; sunt un somnabul inutil, un paria al vieții inteligente, o promisiune vagă a morții. Cafeaua este tot ce am iubit și am urât, deopotrivă. Este gustul tuturor gusturilor, mirosul tuturor parfumurilor. Traducerea, cuvântul, semnul, certitudinea efemerității clipei pe care am lăsat-o în urmă. Întrezărirea clipei ce vine. Cafeaua este iubirea și ura mea. Mă pierd în aburul cald, în clăbucii maronii cu reflexii violet de pe marginea cănii, în desenul în relief pe care îl pipăi și îl ”citesc” ca un orb, în suportul de paie. Mă pierd și nu mă mai găsesc până mâine dimineață.

Nu am sânge-n trup până la prima gură de cafea. N-am vise, n-am planuri, respirație, gânduri, amintiri, reacții. Totuși, mă simt neputincios pentru că mi-ajunge cafeaua. Și-aș vrea să-mi curgă sânge prin vene, cum se-ntâmpla cândva.

Sexul vinde. Indiferent cum îl scrii sau îl arăți. Cât arăți, când îl arăți. Îl explici sau îl implici, e bine să fie acolo. Printre rânduri, în spatele unui cuvânt, în colțul unei fotografii. Mulți dintre fotografii care îmi plac așează sexul femeii - și celelalte accesorii erotice anatomice - în centrul mesajului vizual. Totuși, vulva nu e întotdeauna prezentă. Nici măcar femeia. Alții fotografiază bărbați și simbolurile sexualității masculine. Fiecare cu nișa lui.

Exhibiționismul. E bun sau nu? De ce mi-am pus pe blog o fotografie care mă ”avantajează”? Unde-i aia cu urechile clăpăuge? Sau aia cu nasul meu cât o zi de post? Sau aia de pe blăniță? Vorbesc cu domnii de la Photoshop să-mi lungească un pic organul, apoi redesenez volumele slipului. Apoi pectoralii, umerii, biecpșii. Pun niște păr, schimb culoarea ochilor. Tai nasul, lipesc urechile. Aș spune că buzele sunt OK (sâc!); nu mai lucrăm. Să scriu despre sex? Al meu? Al lor? Al cui? Să protestez sau să mă raliez? Am auzit azi un cuvânt frumos, într-o discuție despre Dumnezeu: taină.

Îmi place sexul. Să-l văd și să-l fac. Dar cel mai mult să-l descopăr. E jucăria mea și vreau s-o stric eu. Cred că trebuie să te pricepi foarte bine ca să scrii despre sex. Să-l arăți, e și mai greu. De-asta cred că ăia care o zic (sau îi zic pe nume) fără să se priceapă la nuanțe sunt mai periculoși decât Mailat. Distrug ”taina”.

Și nu mai avem multe.

Privesc singurătatea ca pe un management defectuos. Am eșuat în multe lucruri, inclusiv în a-mi înmulți cuvintele cu doi. De asemenea, teama de eșec m-a făcut să absorb toată stupizenia lucrurilor de unul singur, ca să nu am impresia că eu înțeleg în ceva fericirea și ea tristețea. Sau invers.

Multă lume scrie despre prietenie. Despre trecut. Eu, scriind de mine, din mine, scriu despre trecut. Prost. Oamenii vor să râdă, când eu sunt trist că am ploaia departe. Alții mă vor trist, când buzunarele mi-s pline de zâmbete, fără să știu de ce.

Mă surprind uitându-mă tot mai rar după oameni de vârsta mea.

Plutesc pe străzi. Desprins sunt de toate. Mă provoca cineva, deunăzi, să povestesc trăznăile, copilăriile pe care le-am făcut în ultima vreme. Dacă te uiți la mine, crezi că nici n-am avut copilărie. În fiecare dimineață, comanda mea nu seamănă cu ce-mi aduce ospătarul. E un fel de Dumnezeu.

Și mă uit în jur: chiar dacă scriu prost, probabil că singurul lucru despre care pot scrie sunt eu.

La fiecare rău născut, și bun se naște. Natural.

Număr involuntar pietrele de pe caldarâm; o umbră inexplicabilă de la poalele unei clădiri îmi captează un pic atenția. Doar un pic, cât să uit de pietre. Dimineața e târzie, totuși răcoroasă. Un aer tare, cu soare crud. Oameni lipsiți de patimă își târâie liniștiți pantofii ce-i poartă către Piața Mare. Orașul vechi al Sibiului e o arenă a zâmbetelor. Vezi rar oameni mâhniți, încruntați. O femeie tremură imperceptibil sub o vestă prea subțire pentru vremea asta: vinde flori cam trecute, așezate cuminți în găleți conice de tablă albă. Doi tineri ajung întâmplător în fața mea la un bancomat. El e cam neîndemânatic în … streetbanking, dar am tot timpul din lume. Pleacă; își uită cardul în automat. Îl scot, îl ridic cvasi-demonstrativ, alerg după ei și spun câteva cuvinte destul de tare, ca și cum aș vrea să-mi explic mișcarea nefiresc de grăbită. Ei mulțumesc cam discret și își continuă drumul. Micul meu gest de eroism urban a rămas neremarcat. Din simplul motiv că majoritatea celor care m-au prins în vederea periferică ar fi făcut la fel.

Trec pe sub turnul cu ceas și intru în Piața Mică. Îmi îndulcesc cafeaua cu liniște și îmi deschid inutil laptopul: sunt prea fascinat de ceea ce se întâmplă sau nu se întâmplă în jur. Un fotograf lipește doi miri de toate zidurile. Oamenii trec zâmbind pe lângă spectacol; e frumos până și fotograful. Pleacă într-o mașină decapotabilă în aplauzele celor din piață. Cafeaua mea continuă. Biciclete, plimbări mână în mână. Oameni care citesc. Care trăiesc. La o masă învecinată râd zgomotos cam 10 adolescenți. Tot ce am putut remarca a fost faptul că, în ora în care m-am răsfățat din întâmplare lângă ei, nu am auzit nici măcar un singur cuvânt urât. Frumos, nu? urmăresc cu degetul umbra ceștii de cafea pe fața de masa roșie, curată, scăldată în soare. Mă pierd în gânduri. E liniște.

În dimineața aceea, era exact locul pe care l-am căutat. Fata care mi-a făcut cafeaua mă întreabă, uitându-se zâmbind la mine, dacă mi-a plăcut licoarea. Îi zâmbesc fără să-i răspund, dar îi spun la revedere.

Număr pietrele de pe caldarâm. Umbra aceea nefirească nu mai era acolo. Nici femeia care vindea flori.

Toamna apar, de obicei, sfârșiturile. Cred că nu e niciun obicei, până la urmă, e doar o trecere în revistă a experiențelor fiecăruia. Mi-am luat inima-n dinți și-am început din nou. Acest blog are mai mult decât o valoare simbolică pentru mine. Scriam, recent, pe Amar de zi că bloggerii au responsabilități. Cărturarii își scriau jurnalele în setarea ”iresponsabil” - majoritatea erau convinși că vor fi publicate post mortem. Nu sunt cărturar, dar îmi place să scriu. Responsabil, sper. Mulțumesc, măcar în acest prim post, celor care - în ordinea numerelor de pe tricou - mi-au dăruit primul blog, m-au încurajat să scriu, m-au ajutat să-l fac mai bun și, respectiv, să fiu mai bun. Părerea mea e alta ref.ultima parte, dar, în fine…