lui Roberto Benigni, pentru La tigre e la neve

***

Timpul şi moartea sunt nişte preoţi muţi, Attillio. Nu-ţi ajunge poezia să-i auzi. Pleznesc cu bicele armăsarii, toţi uzi. E urcuşul prea greu, aspru, prin munţi. Vei stoarce lumea de ultimul strop de poezie doar ca să îmbibi moartea în viaţă. Ai ţinut timpul la uşă doar pentru că sfărşitul nu ştia de căsătoria ta secretă cu versul. Attillio, tăcerea ta e o declaraţie de dragoste cum nu s-a mai auzit printre noi, preoţii muţi. Noi nu ştim că toate rugăciunile sunt frumoase, sunt nişte poezii.

Noi nu ştim că dragostea e un tigru care apare, nins, la un semafor.

De astăzi, The Chronicle este online. Este un proiect unic în România: un magazin de opinii și informații din domenii care ne afectează (= generează emoții) în mod curent: artă și cultură, politică, presă și comunicare, reality. The Chronicle dorește să reînvie calitatea de mediu formator a presei (a unei publicații), aducând cititorului bunul simț al viețuirii omului ca animal public, chiar dacă privit dintr-un unghi subiectiv. Lista scriitorilor și a celor care contribuie la proiect este destul de lungă; va fi definitivată în zilele care urmează.

Mulțumesc colegilor mei Raluca, Ioana, Roxana, Cristina, Gabi și Ionuț care sprijină constant utopiile la care visez mereu, inclusiv The Chronicle.

Lacrimile încătușează, nu eliberează.

Sfâșiat de imagini și evidențele nude, mă strecor în sertarele mele cu răutăți și oameni loviți - îmi pare rău. Nu mai pot face nimic. Mi-a părut mereu rău, dar acum simt neputința.

Îți vine să rostești împreună cu el, să gemi odată cu el, să imaginezi odată cu el. Voia să scrie o carte, despre răzbunarea unei femei: pe epicul Contelui de Monte Cristo. A sfârșit scriind o carte despre el.

Scafandrul și fluturele se găsesc unul pe celălalt înaintea morții. Și se eliberează.

Fluturii stau pe fundul stomacului. Așteptând. Scafandrii zboară. Nevăzuți. Neștiuți. Iertați.

- Nu dragă, nu poate fi el!

- Ba, dacă-ți spun că el e!

- Absolut imposibil! se umflă indignată una dintre domnișoarele care sprijină zidul îngălbenit al unei case ce domină nu doar colina - singura care mai are ceva vie - dar și celelalte clădiri, case, bodegi și magazii cu te miri ce de pe marginea drumului.

Lumea e prinsă între apusuri și răsărituri. Mai mult, între două, trei cuvinte.

- Când o să vină Deola o să vezi c-o să-mi dea dreptate, zice indignata.

- N-o să-ți dea, îi dă din nou cealaltă peste nas, încleștându-și un pic fălcile. Numai un pic pentru că, de fapt, trecuse și prin situații mai dificile cu vecina ei așa încât a hotărât brusc să nu-și încleșteze prea tare fălcile, plus că o cam și dureau gingiile în dreptul bărbiei…

Deola e prostituată, iar Cesare știe ce gândește Deola. Ce face Deola. Cesare e de meserie poet și știe lucrurile astea. Trebuie să le știe.

Cesare îi știe pe aproape toți bețivii din zona Torino. Asta nu că ar fi el însuși vreun iubitor de pahar, dar i se pare atât de frumoasă trecerea asta dintre lumi încât bețivii i se par arhangheli.

- Deola, el e?

- Cine, dragelor? spuse ușoara femeie, ușoară nu din cauza năravului pentru mulți îndoielnic, ci pentru că părea că plutește - era aproape seară și Deola e odihnită seara. Ușoară. Plutitoare. Deola nu e de meserie poetă, așa că nu avea cum să știe despre cine e vorba.

- Uite, el! arătă una cu deștu spre micul grup de bețivi.

- Ah, el e… Poetul, tresare Deola, ca și cum tânjește de epoci după firava umbră de om care a mai rămas din Cesare. Celelalte chicotesc: s-au prins. N-aveți decât să râdeți, vaci bătrâne, le zice Deola în gând, zâmbindu-le și plecând să-și muncească trupul.

Mi se pare că poezia lui Cesare Pavese - sfârșită prin sinucidere la 42 de ani - e brutal de firească. În plus, imaginile lui Pavese sunt foarte ample: nu găsește timp pentru cerceii unei femei, ia femeia și pleacă. E obsedat de trădări - jurnalul e plin de acuze și scuze. Regrete. Judecăți dure.

E frumos Pavese. Te lasă să vezi, dar nu să și imaginezi. Îți povestește el, e de meserie poet.

Imagini împrumutate de aici și de aici.

Întins pe spate, începi să simți în țeastă greutatea propriului cap. Până și ochii, imponderabili, parcă, și lichizi în poziție verticală, apasă greu fundurile osoase. Trupul pare a te trage în jos. E greu. Îl simți greu. Inert. Nu-ți vezi pieptul, doar îl simți ridicându-se și lăsându-se regulat, făcând hainele să foșnească ușor. Poate doar să ai senzația că foșnesc. Ești numai tu cu viața ta. Măsurată prin respirație. Nimic nu legitimează mai temeinic viața decât neantul, culmea. Aerul consumat.

Dezlipind un pic capul de podea îți vezi, peste dealul pieptului, vârfurile picioarelor. Acolo te termini. Ăsta ești tot. Așezi cu grijă, dar fără a putea evita un zgomot înfundat, mai degrabă simțit decât auzit, capul înapoi pe podea. Ochii nu te mai pot vedea, te simți doar. Ești aer.

Întâmplările intră în viața noastră ca un matelot beat și trist într-o curvă de port. Bătrână, plictisită, nepăsătoare, dispare într-o zi fără s-o știe nimeni, ducând cu ea povești triste de mateloți beți.

Nu mi-e teamă că voi muri: mi-e teamă că nu voi fi acolo când se va întâmpla asta. Că nu voi fi apucat să-mi simt vârfurile picioarelor.

In the Valley of Elah este cearta unui muritor cu viața. Condamnat de alții să-și vadă al doilea fiu murind (aiurea, ca orice moarte), un tată caută niște răspunsuri. Nu adevărul. Doar niște răspunsuri.  M-a cutremurat. Oamenii încearcă, de obicei, să ascundă durerea întunericului, a sfârșitului. Aici, alții trăiesc atât de intens moartea altcuiva, încât totul devine brutal, fără prea multe cuvinte. Și fără imagini alese.

Sursa imaginii: IMDB

Descopăr un supra-cadru al poeziei: nebunia. Ca și cum poezia ar avea nevoie de alte pretexte. Descopăr boala fanteziei descrisă foarte exact în realismul trăirilor personajelor imaginare. O beție. O graniță, apoi încă una. Scrisorile din Arcadia ale lui Octavian Soviany sunt biletele către judecata iertării și a acuzării. Sunt amintirile desfășurate prin străzile imaginare desenate în curtea reală a unui spital. Sunt un lucru atât de frumos încât au născut poezie lăsând poetul în urmă. Ca o fantomă atât de meșteșugit închipuită încât se pierde în decorul în care creatorul a imaginat-o.

Și o tot caută.

Sursa fotografiei aici.

Un roman al personajelor începute, dar neterminate. O poveste care durează două luni, dar care conține mai multe vieți. Faulkner nu e un autor pentru micul dejun. E trabucul de seară: lung, aromat și dens. Cu foaie brună, de cele mai multe ori amară. Dar trebuie să-i cauți aromele de ciocolată sau scorțișoară.

Dantela din Lumina de august e o adevarată sită cu ochiuri mari, prin care gândurile îți intră în camere de obicei pustii, golite de tablouri imaginare: Faulkner zugrăvește matematic, până la linia ce desparte culoarea de plafonul alb, așa cum se zugrăvea, cândva, în caminele “corecte”.

Liniile neregulate, spasmodice, nefiresc de brutale și neînțelese, apar la confluența dintre lumi, dintre dorințe, apar atunci când suntem cu toții albi și negri deopotrivă, ucigași și victime. Faulkner a recunoscut, de altfel (se pare), că a plecat în scrierea romanului fără niciun plan; acolo te duce gândul de la început până la sfârșit. Nicăieri. Într-o lume ciorchine, unde caracterele trăiesc strâns până la un punct. Când anotimpul lor trece, cad, ofilite, urâte, stafidite, păstrând zaharul aminitirii. Și cam atât.

Lumina de august e un jurnal al întunericului din noi, al crimei, al greșelii, al perseverenței și perversiunii umane.