Avea niște glezne incredibil de subțiri și delicate. Se prea poate ca ăsta să fi fost unul dintre motivele pentru care s-a simțit atras de ea. Glezne fine, albe, ca două rânduri de carne ce vor deveni un fluviu undeva în zona abdomenului. Sigur, astăzi îi era destul de greu să spună cu certitudine că s-a îndrăgostit de ea privindu-i gleznele; ce poate fi mai ridicol pentru un bărbat decât să recunoască, la un moment dat că i s-au încins cazanele inimii din cauza unei banale șuvițe, a modelului unui material de fustă sau, în cazul nostru, din cauza unor glezne atât de subțiri încât păreau oricând să se frângă sub povara trupului ei. Fie chiar și așa delicat. Nu, în mod hotărât, bărbații nu trebuie să cadă pradă unui asemenea atac al ridicolului. Și totuși, gleznele ei rămâneau înfipte în memoria lui exact așa cum i le-a văzut prima dată: fragile, subțiri, albe, nefiresc de delicate chiar și pentru o femeie. Dacă închidea ochii, vedea doar o pereche de glezne, nu femeia întreagă. Nici ochii, nici buzele, obrajii, brațele. În gleznele acelea se sprijinea tot universul, de acolo plecau și acolo se întorceau toate respirațiile și gândurile lui.

Se prea poate ca acum, după mai bine de șaizeci de ani, să realizeze că se uita de fapt la niște scânduri… Poate nu erau nici scânduri, ci era felul în care își zugrăviseră vecinii, Bordeienii, casa. Poate nu era nici asta. Poate doar urmărea niște amintiri inexistente, ridicate fragil, ca niște glezne nefiresc de subțiri ale unei femei de acum șaizeci de ani, din cenușa dimineților libere de crize de sciatică sau prostată. Frumoase glezne și-au mai tras Bordeienii pe casă!

***

(București, 9 ianuarie 2010, Canon 5d MarkII)