Cu greu s-a putut desprinde de pe scaun. Era priveliștea lui favorită: putea observa, fără să fie băgat în seamă de cineva și, mai bine, fără a se considera singur vreun voyeurist, tot spectacolul străzii. Intra cu ușurință pe sub fustele mulate ale tinerelor domnișoare, ocolea cu invidie fularele de mătase ultimul răcnet ale bărbaților galanți ieșiți să mai adulmece “realitățile” proaspetelor văduve, se strecura în sacoșele precupețelor pe care le asemuia adesea cu însăși viața, unele mai slabe, altele pricăjite de-a dreptul și galbene în obraji ca și cum n-ar fi cunoscut vreodată purpura iubirii, altele rotofeie, pline de suflet și porniri omenești, aruncând ocheade căruțașilor hămesiți, dornici de hălci fripte, dar nepăsători la chemările trupești.

Vedea hârtiile din servieta domnului profesor aranjate cu o grijă ce se învecina cu nebunia, simțea mirosul de piele al tocului de ochelari - nu a înțeles nici până azi de ce a renunțat la monoclu în favoarea acestei noi mode, lipsită total de șarm - auzea tropăitul cuminte al vârfurilor creioanelor ascuțite cu aceeași migală și așezate la fel de maniacal în ordinea logică a nuanțelor. Putea simți în buricele degetelor părul electric, aerat, proaspăt spălat al copiilor care se duc lunea la școală, adulmeca mireasma stranie de săpun de casă amestecat cu anii de sudoare ai spălătoreselor care formau procesiunea ce ducea zeci de șolduri spre albie, balansându-se violent, arcuit, ca niște corăbii pe furtună, dintr-o margine în alta a zecilor de straturi de fuste pe care nu le puteau învinge niciodată.

De pe scaunul acela vedea toată lumea asta dementă, fără rost, cum se mișca zi de zi prin măruntaiele orașului, îi trecea privirea prin coaja merelor din piață, prin oasele, apoi prin măduva ciolanelor răstignite suficient de sus ca să nu ajungă la ele haitele de dulăi vagabonzi, vedea chiar și prin ochii acestor dulăi cum arată canalele din cea mai veche și rău famată parte a orașului, mormanele de gunoi, goana după pisici schiloade, numai bune de ucis, dar prea uscate ca să fie o pradă serioasă.

***

L-au ridicat cu anevoie: avea, deja, greutatea celor cinci orașe prin care a trecut, aproape toate de pe continente diferite, cu oameni diferiți, dar mânați de aceleași simțuri prin milioane de femei și bărbați, pe sub mii de fuste, prin servietele unui batalion de profesori demenți, colegi de clasă la aceeași scoală, prin părul electric al păturii castanii de copii care predau tot la școala de care tocmai am pomenit, prin sâmburii merelor de prin piețe, stivele de carne putredă aruncată prin canale, prin ochii căruțașilor prea morți ca să mai fie flămânzi.

Chiar și prin cearșafurile familiei de vizavi, despre care nimeni, niciodată nu a fost în stare să spună dacă i-a votat pe conservatori la ultimele alegeri. Și războiul nici nu începuse.

***

(București, 20 septembrie 2009, Canon 20D)