Colonelul mângâie cu privirea pereţii rotunzi ai încăperii, coborând încet, cu atenţie, ca şi cum ar vedea peretele pentru prima dată, până la şanţul scobit perfect la mijloc. Putea fi sigur că e perfect la mijloc pentru că toate obiectele nefixate pe etajere, haine, hârtii, până şi aparatul de radio, toate au căzut cândva în şanţul ăla şi numai atenţia lui extrem de antrenată - fusese colonel în batalionul vânătorilor de munte - a făcut ca o bună parte din prezentul trecutul şi poate chiar din viitorul său să nu alunece pe şanţul ăla.

Colonelul trăieşte într-o pompă. Probabil că e singurul colonel în viaţă, cel puţin singurul de care am auzit care să traiscă într-o pompă. O pompă de maşină, e-adevărat, dar asta nu face povestea lui mai puţin ciudată. Cum să încapă un ditamai omul, şi ofiţer pe deasupra, într-o pompă pe care o cuprinzi lejer între degete? Cum a reuşit să intre, să respire, să sape şanţul acela diabolic, să-şi construiască o viaţă, să trăiască acolo?

Unii spun că a intrat într-un fel de transă, după care a început să se taie, bucăţică cu bucăţică şi s-a vârât în pompă… Cum, singur? Cine se poate ciopârţi în halul ăsta? Plus că domnul nostru colonel are câteva kile bune în plus: unde e toată halca de grăsime de pe burtă? Cum a vârât, fără să le rupă, oasele, tot scheletul - ştiţi doar cât suntem de fragili noi cei care trăim în afara pompelor… - rafturile, dulapurile, bicicleta medicinală, aparatul de radio, patul cu arcuri, fotografiile de nuntă ale părinţilor (acum cam înnegrite, de la lipsa luminii naturale…)?

Singura posibilitate cât de cât verosimilă este ca pompa să-l fi prins pe colonel şi apoi să-l fi comprimat, zi de zi, până la dimensiunea neverosimilă a colonelului şi a poveştii. Dar ce au pompele cu coloneii? De ce tocmai colonelul nostru, fost vânător de munte? Nu ştiu… Cert e că pompa despre care vă povestesc a devenit singura fabrică manuală de aer din lume, pusă în mişcare de un colonel, fost vânător de munte.

În fiecare dimineaţă, după ce bea o gură de rom chior aruncată în cafea şi ascultă ştirile la radio, colonelul împinge pistonul până în celălalt capăt al încăperii, dezvelind astfel privirii o minunăţie de sufragerie, cu fotolii îmbrăcate în catifea, un covor gros de patru degete pe jos înfăţişând strâmb, curb, o scenă militară, o veioză care răspândeşte o lumină palidă ce decupează prin cameră o umbră mătăhăloasă, cu câteva kile bune în plus în jurul burţii: colonelul, care plescăie mulţumit din buze, cu gândul că are o sufragerie mult mai frumoasă decât jegul ăla de general care i-a refuzat permisia de 3 zile, nu mai mult!, când tatăl lui, şi el fost ofiţer, a luat ultimul avion spre ceruri. Fără paraşută.

În garajul meu e o pompă pe care o găsesc mereu cu pistonul ridicat deşi, de câte ori o văd, apăs mânerul, încolăcesc furtunul şi sunt mereu surprins de mirosul de rom şi cafea degajat de tubul de fier pe care-l cuprinzi cu uşurinţă între degetele de la o mână. Cel puţin aşa mi-aduc aminte.

În drumul pe care-l fac în fiecare an de la Bordeaux la Palermo ştiu că am întâlnit un cuplu cu maşina stricată, trasă pe dreapta. Am oprit, mai mult din amabilitate pentru că sunt un mare nepriceput la mecanică şi i-am întrebat dacă le pot fi de vreun folos. M-au rugat să telefonez la un service de îndată ce ajung în prima localitate, ceea ce am şi făcut. Lăsându-i în urmă şi dorindu-le succes, îmi amintesc că am tresărit teribil când, în spatele meu, o voce cât se poate de distinctă şi de asemănătoare cu a colonelului, m-a întrebat:

- Da’ pompă de maşină n-ai?

Instinctiv, evit de atunci toate şanţurile care mi se par… pe mijloc.