Puteai lesne observa după colțurile bărbiei, tăiate cât se poate de neobișnuit, că nu era de prin părțile locului. Ce însemna, de fapt, “de prin părțile locului” sau “străin” pentru acest grup de oameni care cu greu și-ar putea spune grup? Sau oameni? Doi tâlhari la drumul mare, un tâmplar care se îmbăta rău prin baruri din orașele vecine și distrugea toată mobila în încăierări - evident că toată lumea îl bănuia că astfel își crea de lucru, două curve (poate pentru cei doi tâlhari, că alți străini nu prea călcau prin zonă), funcționarul de la bancă, și cel de la gară. Funcționarul de la gară e un tip remarcabil, foarte precis, am putea spune.

Ei bine, toți acești oameni, îi putem numi și personaje - în cele din urmă suntem autori, nu? - au rămas cu gura căscată văzându-l pe străinul nostru trecând nepăsător - da, da, privirea asta nu o pot avea decât străinii, îi spuse funcționarul de la bancă unuia dintre tâlhari - și oprindu-se în dreptul barului. Barul era de fapt o fațadă palidă, scorojită, marcată la nivelul șoldurilor de două ferestre oblonite, mici și acum inutile, desenate parcă de un arhitect la fel de obosit ca viitorii mușterii. Cândva puteai zări prin sticla șlefuită cum se pricepeau mai bine meșterii din capitală toți bețivii, văduvele, curvele și cartoforii urbei. Acum au plecat. Nimeni nu știe unde.

***

Cutremurul a schimbat multe: în alte orașe a distrus vieți, aici, unde nu a murit nimeni și nu s-a mișcat nici măcar varul de pe vreo clădire, a alungat oamenii de la viață și i-a îndemnat spre moarte, și puteai vedea cum se urcau în trenuri care îi duceau spre nicăieri, ca și cum moartea a creat oportunități la care nu au visat nici măcar după Război, când nu avea cine să muncească, slujbele erau bine plătite, iar văduvele ajunseseră curve. Se urcau în trenuri absurde, fără să știe încotro merg, mulțumiți că au făcut pentru prima oară o alegere bună: pentru întâia oară stăpâneau întâmplarea, călăreau destinul într-un fel dominant, sexual, juisant. Erau fericiți, orice destinație, oricât de greșită, era mai bună decât toate celelalte.

***

Era primul străin care se oprea în dreptul ușilor barului. Gestul era atât de nefiresc pentru observatorii locali, deocamdată numai pentru tâmplar - între timp a apărut și o curvă, mirosind oportunitatea - încât semăna cu plânsul în fața unui mormânt necunoscut. Nebunie curată. Era ca și cum ar fi intrat pe poarta băncii și i-ar fi cerut unia dintre personajele noastre, Doamne, ce grozavie! cursul aurului sau prețul barilului de țiței. În context, bancherul remarcă, după multă vreme de când a văzut asta prima oară, ce țâțe mișto are această primă curvă (curva care lipsește pe motiv de boală din poveste este și cea de-a doua; bune prietene, au făcut un pariu referitor la care dintre ele va avea primul client: da, da, deși curve declarate, nu avuseseră vreodată nici măcar un singur client). A văzut (de la ghișeul său vedea foarte bine și încăperea și o jumătate de stradă) și faptul că se așezase praf de patru degete - poate chiar cinci, să nu ne gândim la amputați - pe tejghele.  O, unde sunt vremurile când banca avea trei, Doamne, trei! angajați, dintre care unul se ocupa aproape NUMAI de ștersul prafului? Pe tâlhar îl trecu un fior: are bani de bar? hm, poate are și niște gologani de care îl pot lipsi. Zâmbetul care înflori pe buzele care uitaseră să zâmbească îngheță. Se înfioră pentru prima oară la gândul că nu furase niciodată de la nimeni. Nu dăduse în cap. Nu jefuise, nu violase, nu lovise, nu capturase, nu fusese niciodată măcar SUBIECTUL unei povești de tâlhărie. Bancherul ghici, parcă, gândul, și duse zâmbetul tâlharului mai departe, zeflemitor. Tâlharul era primul tâlhar; cel de-al doilea era cel mai bun prieten al său și devenise tâlhar după ce puseseră rămășag pe care dintre ei e mai laș.

***

Banca era închisă de șaisprezece ani. În tot acest timp, funcționarul își petrecea zilele cam în același fel: dimineața, după un bărbierit migălos, inutil, dar binevenit după o noapte în care de obicei își visa nevasta fugită cu fostul comandat al garnizoanei locale - de cele mai multe ori visa că îl ucide; putem să-i înțelegem, așadar, nopțile zbuciumate și lipsite de odină - deschidea lacătul greu al băncii, trăgea cu putere de ușile vechi și neunse ale stabilimentului, verifica telegraful împăienjenit care nu mai primise o telegramă de exact 16 ani, 4 luni și două zile lucrătoare, trecea de partea cealală a tejghelei, privea seiful în care se aflau cei 129 de dolari și patruzecișiopt de cenți pe care îi depusese un goldrusher acum 16 de ani (aproape imediat după Cutremur), se îndrepta din nou către uși - aerisise destul - și le închidea cu un gest ferm, totuși obosit, așezând semnul deschis spre înafară, ca un sigiliu paradoxal al liniștii ce va cuprinde toată încăperea pe timpul celor 8 ore regulamentare de lucru. Binecuvânta zilele în care unul dintre sau ambii tâlhari treceau să-i spună bună ziua, să discute aceleași fleacuri post-Cutremur și să schimbe replici hazlii despre cei 129 de dolari și fix patruzecișiopt de cenți depuși de un nebun acum 16 de ani. Da, acelea erau zile bune, fără îndoială.

***

- Domnule, eu fac o mobilă de n-ai văzut nici în străinătate așa ceva, zise tâmplarul scuipând cu îndemânare o flegmă maro ce părea foarte consistentă după zgomotul plin pe care l-a făcut ieșindu-i dintre pomeți. Era îmbrăcat ca de obicei: o cămașă jegoasă și transpirată indiferent de oră - din cauza băuturii, nu a trudei - o pălărie de soare ce se ținea pe cap sprijinită doar în ceafă și în sfoara de sub bărbia nerasă de săptămâni, purtându-și ciocanul, dalta și ruleta ca pe niște pistoale. Nu văzuse un western în viața lui, dar intuiția depășește de multe ori mărturia istorică.

- Mă rog… Fiți amabil, mai e cineva în orașul ăsta care mi-ar putea da ceva de băut? Sunt tare obosit: drumul n-a fost ușor și, mă-nțelegeți, cineva care transportă, ma rog, va transporta ceva atât de important cum voi transporta eu are nevoie de o odihnă sănătoasă, din când în când. Străinul îl lăsase cu gura căscată pe tâmplar, gura i se și uscase, simțea printre dinți nisipul din toate berile supte de pe mese de-a lungul vieții, rinichii prinseră a-l durea ca pe vremea când nu se pișa cu zilele crezând că păstrează efectul alcoolului, genunchii i se îndoiseră de parcă sculele de tâmplărie cântâreau de zece ori pe cât era obișnuit.

- Domnule, sper că-mi permiteți să vă zic domnule, ăăă,, dumneavoastră ăăă, adică CHIAR transportați…? Ce vreau să zic, fără să deranjez, dumneavoastră, da, dumneavoastră sunteți cumva, sau poate mă bag unde nu trebuie? Să fie oare chiar posibil?? Ăăă… haideți să nu ne pripim. Pălăria tâmplarului îi căzuse pe ceafă, ceea ce nu se mai întâmplase post-Cutremur. Uită de pălărie. Domnule, domnule dragă, dragul meu domn, haideți să încercăm să tragem o concluzie…

- Domnule, dumneata nu te simți bine? Vreau doar să beau ceva. Poate să și mănânc, spuse străinul coborând involuntar ochii spre stomacul tâmplarului, ca și cum ar fi vrut să-i arate cât de flămând e. Adevărul e că ultima bucată de carne afumată, preparată special pentru drum, avea să-i ia drumul burții acum patru zile. Cer prea mult? Pot să plătesc. Și încă bine! Împinse un picior mai în față și se sprijini în el, arătând că vorbește serios.

- Chiar nu știu ce să vă zic, eu sunt un biet tâmplar, ăăă… știți, baruri nu prea mai sunt aici, ba chiar cred că nu mai e niciunul și eu, hahaha, sunt chiar foarte în măsură să vă spun asta, domnule! Își dădu seama că vorbele îl mâhniră pe străin: domnule, nu e cazul să facem acum o tragedie. Om găsi ceva și pentru dumneavoastră, mai ales că, ăăă…transportați ceva atât de transportat, ăăă… de important, nu?

- Da, spuse absent străinul. Da, aș vrea să beau ceva. Și să mănânc. V-aș rămâne recunoscător. Foarte recunoscător. FOARTE, mă-nțelegeți?

***

- Eu zic să-l înjunghiem. Am auzit că ar curge mult sânge, dar moare sigur. Nicio șansă, spuse primul tâlhar.

- Ești o vită încălțată: ce facem cu sângele, cum ascundem dovezile, cum târâm cadavrul fără să lăsăm urme? Ce dracu? se neliniști, frământat între răspunsuri și întrebări, al doilea tâlhar.

- Mai întâi vreau partea mea, spuse a doua curvă, mai tare-n gură.

- Pooooftim? Nu ți-e rușine, târâtura dracu’? se oțâră a doua. Putoare nesimțită ce ești, o curvă, asta ești, daaaa, o curvă! Să-mi iei mie clientul? Cum ar veni… Clientul? Adică dreptul meu la glorie?  Când spuse cuvântul “glorie” pieptul i se umflă și bancherul tresări aproape când îi văzu din nou țâțele. Dar își aduse aminte de comandant și plecă privirea, năucit.

- Eu zic să fim înțelepți, proclamă angajatul de la gară. Nu a venit cu trenul, deci nu știm de unde a venit, nu știm cine e - după haine poate fi oricine, de la funcționar de bancă, nu te supăra, dragul meu coleg, până la tâlhar de rând. Asta chiar stârni niște proteste violente din partea celor doi răufăcători declarați, convinși că stilul lor vestimentar e unic și impune respect. Poate chiar frică.

- Oricum, suntem cu toții de acord că nu și-o trage pe bani, râse a doua curvă.

- Taci dracului, se răsti prima, de ciudă că nu avusese ea prima ideea aceasta năstrușnică. Poate chiar originală.

- Dacă e bogat și banii pe care i-ar depune în bancă ar produce dobânzi și din dobânzile uriașe aș putea fi promovat și, fiind promovat, vă voi putea lua pe toți în capitală? se însufleți bancherul, visând cu ochii deschiși. Pentru o clipă, toți se prinseră de aripile bancherului și zburau fiecare cu gânduri tainice: mașini, bărbați, afaceri, huzur, băutură, amante, iar mașini, iar bărbați, iar femei, dar căzură violent auzindu-l pe primul tâlhar.

- Dacă are bani, nu pot fi decât ai mei.

- Sau ai mei, șuieră amenințător al doilea. Se miră și el cât de dur a sunat tonul vocii sale și zâmbea în gând amintindu-și cum își alintă animalele prin ogradă. Și pe câinele șchiop uitat sau lăsat în urmă de ultima caravană de circari. Poate nu era bine să zâmbească.

***

Dimineață, tâmplarul găsi cadavrul străinului sprijinit într-o poziție foarte firească, de om care se odihnește - pentru el, un bețiv notoriu, toate pozițiile erau firești odihnei - și îl încercă o mare tristețe.

- Of. Nu am apucat să aflu ce transporta omul ăsta. Părea un tip de treabă. Am mâncat și am băut împreună de-am rupt, dar n-am reușit să aflu nimic. Am băut mult, cred că de asta a murit. Nu părea să țină la băutură. Poate am exagerat și eu… Hmmm, profesionist domnule, totuși, ăăăă… ceva rar! N-am mai întâlnit așa ceva de la meșterul și patronul meu spiritual care, după cum vă amintiți…

- Hai că nu e cazul, zise apropiindu-se a doua curvă. Doamne ce l-am mai tăvălit azi-noapte, uuuiiiif! Bun și… mare amant, ce să zic, mă-nțelegeți, nu mă pot plânge, hahaha!

- L-ai tăvălit pe dracu’! Când mă-ta l-ai tăvălit când a stat la mine, CU mine, tăvălindu-mă PE MINE, mă-nțelegeți, ore-n șir? Doamne, ce bărbat, domnule bancher, zise prima curvă apucându-l strâns, instinctiv pe funcționarul băncii de mână, ca și cum nu mai face față singură emoției. Bancherul tresări prin ceea ce în medicină se numește spasm, dar cum în acest cătun nimeni nu știa secretele bolilor ne rezumăm la a spune că a tresărit violent, atins pentru prima dată de prima curvă care, iată, pe lângă faptul că avea niște țâțe fabuloase, ar putea fi chiar o curvă veritabilă, deci o femeie abordabilă și disponibilă contra unei sume potrivite, ar putea fi a lui. Sau poate l-ar putea iubi? Își reveni din fantasme dregându-și scurt glasul și se desprinse stângaci din prinsoare. Curva își dădu seama ce făcuse și își trase rapid brațele, roșind, într-o încrucișare sub sânii ei superbi.

- Când l-am lovit prima dată, nu părea nici beat, nici… ăăă… futut, mă scuzați, se aruncă în discuție primul tâlhar. Ne-am luptat ca doi tauri și, vă rog să mă credeți, nu a fost ușor. S-a luptat până la ultima suflare, ba chiar…

- În visele tale de tâmpit v-ați luptat, i-o tăie scurt al doilea tâlhar. Sunteți niște căcăcioși, m-am săturat de voi! Cum, care, cine, se sufocă tâlharul, cine să-l ucidă dacă nu eu? Ce mâini mai vânjoase decât astea pot sugruma un tip atât de mătăhălos, se burzului presupusul criminal arătându-și, pe rând, mâinile tuturor celor prezenți.

Totul începea să se transforme într-un cor de vociferări violente. Străinul murise din cauza lor toți și a unuia singur, totuși. Singurele accente de calm erau bâlbâielile tâmplarului, înjurăturile reci ale primei curve, tăcerile înecate ale tâlharului al doilea, fantasmele bancherului, gândurile precise ale impiegatului.

***

Târziu, când toți obosiseră și nimeni nu putuse demonstra nimic, bancherul își aminti de Cutremur. La ora 13.00 fix, pământul a vibrat cu atâta putere încât fiecare s-a gândit la sfârșit. Acum zâmbea. Gândurile îl purtau haihui, printre țâțele curvei, nebuniile din tinerețe, țipetele de la centru, praful de pe tejghea, ușile ruginite ca brațele fostei lui soții. Își aminti că, fix acum 16 ani, un goldrusher cu o cicatrice inflorită pe partea stângă a gâtului, depunea fix 129 de dolari și patruzecișiopt de cenți într-o bancă uitată de lume. De ce tocmai aici și de ce tocmai suma aia și de ce tocmai forma aia ciudată de cicatrice nu avea să se lămurească niciodată. În acel moment îngheță. Se năpusti asupra cadavrului, îi răsuci violent gulerul înalt al tunicii și zări cicatricea: forma aceea de cal, aproape desenată cu mâna, îi rămăsese în memorie toți acești 16 ani, fix 16 ani de când un străin, ACELAȘI străin, iată, depusese fix 129 de dolari și patruzecișiopt de cenți care… Într-un suflet se repezi către bancă, deschise aproape smulgând lacătul, aprinse o lumânare, luă abacul și calculă pentru prima dată dobânda ce i se cuvenea acestui om dupa 16 ani. Suma îl ameți, i se înmuiară picioarele, motiv pentru care se așeză cu un sfert de trunchi pe tejgheaua plină de praf de aproape cinci degete: Doamne, din banii de comision mut tot orașul în capitală! În capitală, în capitală! Greutatea gândului îl copleși deplin. Se trânti la podea, încercând cu greu să respire. Plec, plec, plec! Vedea deja străzile luminate, femeile fine, nările îi fremătau de parfumurile scumpe, stomacul i se strânse de la bucatele rafinate pe care avea să le guste pe îndelete în restaurantele cu ferestre imense spre stradă, va uita de comandant, de garnizoană, de trădări, de pământul care a vibrat la ora 13.00 fix… Privirea i-a înghețat însă brusc, fața i s-a schimonosit. Fantasmele au murit din nou, de data asta pentru totdeauna, odată cu sfârșitul brusc al neobișnuitei vizite a neobișnuitului străin: retragerile de depozit și validarea dobânzii se făceau numai când deponentul - în cazul nostru, simplu spus, străinul - completa și semna un formular. Fără semnătură, banii rămâneau ai băncii. Nicio dobândă, niciun comision.

Doar un pământ care a vibrat, anunțând sfârșitul, fix la ora 13.00, acum 16 ani și un străin cu un cal alb, de piele, pe gât. Medicul care a venit din capitală a declarat foamea și setea prelungite drept cauzele morții.

- Epuizarea, mă-nțelegi?

***

Mulțumesc celor care mi-au adus aminte de Cutremur: Klara, Urmuzz, Samuel, Iulian.