Dragă Tomată,

Mă bucur să aflu că ești bine sănătoasă. Orașul este cum l-ai lăsat, câteodată trist și gri (oamenii au cam și îmbătrânit și le este tot mai greu să iasă prin cine știe ce păduri, după lemne, așa că mai bine își așteaptă ziua de mâine în frig, în spatele draperiilor groase), alteori vesel, mai ales în săptămânile în care avem bâlci sau vine teatrul Mare din S. Știi bine, Tomată dragă, că până și mie, om cu scaun la cap și educat prin școli militare, îmi cam sfârâie călcâiele și-mi bate inima de-mi tresar tresele pe uniformă când o văd pe Steliana J., superba Steliana, sensibila și diafana Steliana, jucând-o sublim pe Irina Nikolaevna Arkadina. Respir odată cu ea, suspin odată cu ea, bucuria-mi dispare odată cu plecarea ei. Dar dumneata știi bine că astea sunt doar mofturi de ofițer bătrân, vise ce nu pot fi vreodată întâmplări aievea, așa cum însetatul va fi cel mai fericit om în deșert când i se va arăta închipuirea unui izvor, dar va rămâne iremediabil trist (poate chiar nebun, am auzit!) de îndată ce va realiza că totul e o fantasmă.

***

Familia îmi e bine. Bunica noastră, ultima, s-a stins: sunt deja doi ani și ceva și casa ne pare din ce în ce mai mare, prin goliciunea ei. Suflarea bunicii umplea camerele acelea din fața casei, acolo unde intram cu sfială, ca într-un altar, senzație influențată, poate, și de faptul că bunica avea multe icoane în cameră și mirosea a lumânări bisericești.

***

De când m-am întors de la Londra, ordinea lucrurilor mi se pare tot mai nefirească: nu-mi găsesc locul, dezamăgesc și sunt dezamăgit, nu-mi mai găsesc prețul și aș vrea să opresc vremea, dar ea se îmi cade printre degete ca firele de nisip. Nu sunt trist, mă știi doar!, dar mă cuprinde așa, câteodată, o nostalgie teribilă. Fără ancoră, fără niciun fir, ca și cum ar fi o boală fără leac. Mai ales când mă gândesc la Londra.

***

Ți-o iau un pic înainte, pentru că știu că oricum aveai să mă întrebi - mereu o faci și îți ascunzi cu greu curiozitatea - și îți spun că A. nu mi-a mai dat niciun semn. Nici eu. Ah, nu ți-a venit niciodată să smulgi corsetele tuturor convențiilor stupide, să-ți lași pieptul liber, să pleznească trăgând aer în piept, să ți-l simți - să te simți până la ultima coastă? Și să greșești cu bună știință, să rănești, să fii ranit și să zâmbești, murind, cu un gust intens de fericire pe buze? Murind metaforic, dragă, știi dumneata ce vreau să zic, te pricepi la cuvinte mai bine decât mine (cel puțin așa zicea mătușa Aurelia, deși eu cred altceva!)…

***

Străbat destul de des aleea de sub castani: îmi caut ritmul pașilor de altădată. Poate nu mai găsesc cadența, poate s-au mai răsfirat castanii. Poate copiii care învață azi la liceul unde am sărutat prima fată sunt mai gălăgioși și nesăbuiți. Casa Profesorilor e la fel de gravă și gri (deși portocalie) ca și atunci. Hintele sunt golașe și înre stâlpii de metal poți vedea adâncituri rânite de sute de picioare legănate. Da, viața e la fel. Aleea e la fel. Au cimentat arena de sport; pe vremuri era zgură. Câte julituri nu mi-am mai făcut acolo!

***

Nu știu de ce, mi-am adus aminte de o anume primăvară, mai bine zis hotărâsem eu că-i primăvară: fusesem răcit cobză, nasu-mi era atât de înfundat încât nu simțeam nici măcar mirosul acru al câinelui. Și brusc, într-o dimineață, simții adierea aceea caldă în curte: colțurile, muchiile zidurilor nu mai păreau reci, nu mai decupau ceruri gri ci un cer de un albastru incredibil (cui îi mai păsa de soare sau de nori?), în colțul de grădină dinaintea stratului de căpșuni răsărise timid frunza unui ghiocel, urmele prin pământ erau roșii-albe - frunze de anul trecut și zăpadă pe sfârșite, atât de emoționat că sughițam, plămânii erau plini de speranță, mintea de jocuri și năzbâtii, mușchii de zvâcniri. Tot ce-mi mai trebuia era o pompă. Știam din toamnă că lăsasem bicicleta cu un cauciuc moale. Bicicleta mea Pegas Kent galben(ă).

***

În curte mirosea a liliac.

***

Mirosul zgurii umede de pe terenul de tenis și racheta mea de lemn Pluto, cu vopseaua albastră scorojită. Cam de pe vremea când ne lustruiam săniile să coborâm pe Țigan-Domn, dealul unde se ținea campionatul mondial de săniuș. Cel puțin așa era pentru noi. Uite, scriindu-ți dragă Tomată, mă faci să mă întorc în vremuri de zâmbete și inocență. Pentru cine erau vremuri inocente? Mătușa Aurelia era coninsă că sunt cel mai mare derbedeu de pe pământ, hahahaha!

***

Fac o gară nouă acum, în oraș. Gurile rele spun că din cauza nevestei durdulii a primarului, domnul B., care nu se mai putea urca în tren de la înălțimea vechilor peroane. Știi, au apărut și pe la noi vagoane moderne, compartimentate, cu lumină și măsuță de citit, un deliciu al călătoriei! Am auzit că poți cunoaște o grămadă de doamne bine în călătoriile astea… dar ce vorbesc eu?, un ofițer bătrân care nu l-a avut niciodată pe vino-ncoa, hehehehe…. Da, mă mai poartă gândul la drumurile prin țară, la frigul colosal din trenurile ruginite ce colindau patria cu ușile deschise, cu oameni veseli ce-și îmbrățișau damigenele și înjurau nevestele, cu femei în basmale înnodate sub bărbie desfăcând sfioase pui, brânză și slănină învelite în ziar, zâmbindu-ți cald și sincer la orice cuvânt scoteai, observându-te cu atenție și judecându-te numai pentru ele.

***

Liniștea.

***

Apăsând cu grijă butonul,

Al dumitale,

Teo

Orice asemănare de nume sau caractere este pur întâmplătoare.

(Răsărit de iarnă în Brașov, 11 decembrie 2008)