Mi-am dorit foarte mult să fac tenis. Am început de timpuriu - pe vremea mea, antrenorii ”racolau” talente prin școli, făceau marketing adevărat, lăsau cărți de vizită și pliante și țineau discursuri înflăcărate - dar părinții au ales pentru mine. Poate a fost mai bine: nu m-am numărat printre vârfuri și colegii mei de club și de generație ajunseseră departe: Remus Fărcaș, George Cosac și alții. Am rămas mereu cu un gust amar: sportul de performanță e acel loc, acel drum pe care l-am început și nu m-a purtat nicăieri, deși voiam să-l străbat măcar pe jumătate. Tresar și azi, ca și cum aș fi în teren, la meciurile de tenis. Când jucăm în Cupa Davis sau ai noștri se pregătesc de mize importante, îmi transpiră mâinile și n-am stare. Nu mai știu, dar îmi aduc aminte vag cum e înainte de meci, când câștigi sau pierzi.

Viața m-a pregătit pentru alte meciuri. Am impresia că pierd tot mai multe, că m-am antrenat degeaba, că tehnicile folosite și învățate de la Antrenorii mei sunt depășite. Ceilalți jucători încearcă să mă convingă de faptul că sunt un frustrat și că nu înțeleg Jocul.

De câteva luni, lucrurile sunt puțin schimbate. Am avut șansa să îi cunosc - da, reacționez ca un fan emoționat, copleșit de incredibilă bucurie - și să lucrez (încă o fac) cu dnii. Andrei Pavel, Adrian Voinea, Florin Segărceanu și Ciprian Porumb. Când i-am întâlnit pentru prima dată în această formulă și i-am ascultat vorbind, am fost lovit ca un trăznet de un imens val de speranță și fericire. În jurul unei mese stăteau patru oameni de o normalitate, decență și modestie incredibile - aproape că mă simțeam jenat. Aproape că îmi ascundeam privirea să nu-mi citească în ea dorințele obscene cultivate de viața profană, cea a competiției în și cu mizeria, cea în care mă străduiesc să supraviețuiesc vânzând.

Am descoperit patru Oameni care zâmbesc mereu, pe care nu i-am auzit măcar o singură dată (=niciodată) vorbind urât ca metaforă de îmbogățire lingvistică sau despre cineva, între care există o chimie atât de frumoasă și intensă încât par frați sau camarazi de lung război, care sunt atât de naturali și de buni sufletește, atât de inspiraționali și de puternici încât vrei să le fii mereu în preajmă: să te ocrotească și să te bucuri când surâd, că trăiesc, că te-au fericit de-atâtea ori sau te-au făcut să supini. Sunt, de fapt, atât de normali, încât te fac să cobori din lumea judecăților complicate, a fricilor și a prăbușirilor/suișurilor iminente, calculate și să-ți vezi viața ca pe o aventură. Aș scrie mult despre ei și despre cât de ireali mi s-au părut pentru România de azi: îți venea să ieși pe străzi și să chemi oamenii înăuntru, să se așeze în jurul micii noastre mese și să ducă vorba normalității mai departe. Să învețe.

Am descoperit patru oameni a căror putere fantastică stă în viața dedicată nouă - ca niște noi Mesia ai acestei accesibile religii care este tenisul - în zâmbet și în încredere.

Am simțit amar toți acești ani și n-am știut exact care este felul în care pot mulțumi părinților pentru că și-au dat seama că șansele mele de performanță sunt mai mari pe alt teren decât cel de tenis. Acești oameni m-au ajutat să mă împac cu mine pentru acei ani.

Florin Segărceanu candidează la președinția Federației Române de Tenis. Dacă tenisul este o religie, o să mă rog pentru el și o să cred din nou în puterea firescului și a sacrificiului. Ca el sunt mulți în tenis. E bine.

* în fotografie, de la stânga la dreapta: Adrian Voinea, Andrei Pavel, Florin Segărceanu, Bogdan Enoiu, Ciprian Porumb și, cu voia dumneavoastră, fericitul subsemnat.